Gone: nu doar un personaj e disparut, ci si o parte din scenariu

   Plecand la drum cu un regizor brazilian la debut hollywoodian si cu un scenariu scris de Allinson Burnett, omul responsabil si pentru povestea din Untreaceable, nu am vizionat Gone cu asteptari majore. Thriller-ul politist e un gen pretentios, asa ca m-as fi multumit macar  cu o poveste cat de cat coerenta, bine spusa si un twist de final. N-a fost cazul.   

   Eroina noastra – Jill – a fost rapita din pat in urma cu un an si aruncata intr-o gaura in pamant in mijlocul unui parc natural imens. A scapat miraculos. Nu, nu s-a terminat, filmul abia incepe. Daca ati fi fost in locul ei, v-ati fi relocat? Probabil ca da. Nu e si cazul ei, ea a preferat cateva cursuri de autoaparare si compania surorii ei. In plus, de cate ori are ocazia, merge in parcul cu pricina in cautarea gropii unde e sigura ca sunt ingropate multe alte victime ale rapitorului. Sa zicem ca e o do-it-yourself girl. Se accepta.

   Scenaristul insa intinde coarda in continuare. Pentru ca politia nu a gasit gaura sau rapitorul (aici deja incep sa am semne de intrebare) o suspecteaza pe Jill de niscaiva probleme psihice. Teoretic regizorul si scenaristul cred ca isi vor tine in suspans privitorul: e nebuna sau nu Jill? E simplu: daca e nebuna, nu imi devoala aceasta posibilitate la minutul 12! Crapa-mi capul cu aceasta ipoteza mai aproape de final si  obliga-ma sa imi reasez mental toate informatiile de pana atunci! Vezi bijuteria A Beautiful Mind.

   Gone coboara insa linistit pe drumul esecului cinematografic. La aproape un an de la incidentul pe care l-a trait Jill, sora ei dispare. Nicio fortare de usa sau fereastra. Jill intra in panica si din cauza ca politistii (masculii Daniel Sunjata si Wes Bentley) nu o iau in serios, pune mana pe o arma (Intrebare: Unde are o persoana cu probleme psihice arma? Raspuns: in America!) si incepe propria investigatie. Urmeaza o insiruire de intalniri ale lui Jill cu personaje masculine voit ciudate. Filmarile sunt bunicele, senzatia e transmisa. Te intrebi in cazul fiecaruia dintre ei daca Jill e cumva fata in fata cu rapitorul secret. Iar Amanda Seyfried, cu un look natural in acest rol de dinaintea Lindei Lovelace (abia o astept!),  face o treaba buna.

   Fara ea filmul ar fi intrat subit, in mai multe randuri, in stop cinematografic. Mai intai din cauza ca personajul ei abunda in introduceri si scuze din ce in ce mai amuzante involuntar. Apoi fiindca apar tot felul de nepotriviri, semne de intrebare lasate fara raspuns si coincidente norocoase incredibile. Cel mai tare m-a scos din sarite telefonul prelungit la infinit dintre Jill si rapitor. Ba nu, gresesc, cel mai tare m-a scos din sarite finalul gandit cu picoarele si executat pe pilot automat. 

Verdict: 1½/5, slab

Pentru: fanii Amandei Seyfried si cam atat