Cristina Jurca

Unii spun că experienţa face toţi banii. Eu spun că experienţa se poate câştiga. Entuziasmul, te naşti cu el. Nu ai entuziasm, nu intri în echipa Pro. Nu ai experienţă, dar ai entuziasm, s-ar putea să ai şansa să intri în "trupă". Idealul e ca experienţa să o câştigi lângă PROfesionişti. Mi-am dorit să lucrez la ProTv din 1995. Pe 1 decembrie, ecranul televizorului a căpătat brusc strălucire şi culori. Până atunci arăta doar o lume gri. "Gri" e cuvântul, că imaginea alb-negru are farmecul ei, iar ce se vedea la televizor până la momentul PRO nu avea farmec. A fost mai greu până în 2003. Mi-am umplut timpul cu facultatea şi joburi la televiziuni şi radiouri din Sibiu. Printr-un context de împrejurări (divin, aş putea să-l calific) am ajuns la TVR Timişoara. De acolo, după un an de zile, am ajuns la ProTv Timişoara. Schimbarea a fost şocantă. La începutul anului 2005 m-am transferat la Pro Tv Bucureşti. Am descoperit, apoi, puterea gândului. Până să îmi doresc ceva, se împlineşte, pur şi simplu. Mi-am dorit să intru live, să fac transmisiuni în direct, s-a întâmplat până să conştientizez că visul meu e realitate. Am făcut reportaje în ţară şi în Bucureşti. Am învăţat să zâmbesc. Şi am mai învăţat ce înseamnă să "gândeşti liber". Să porneşti de la o idee, să-ţi laşi creierul să alerge ca un copil pe o pajişte verde, plină de fluturi. Trăiesc de doi ani o stare de beatitudine. Respir tot ce se întâmplă în jurul meu. Zâmbesc când mi se dă ceva de făcut. Alerg pe scările PRO-ului cu casetele în mână şi ador să fac asta. Ce simţi când eşti la fimare, în mijlocul unui dezastru? Nimic nu a reuşit să mă mişte mai tare decât neputinţa oamenilor în faţa unei naturi care nu le-a dat şansa să reacţioneze. Am plecat fără să ştiu cum era de fapt acolo situaţia. Ştiam că e apa mare, dar nu-mi imaginam că aveam să găsesc o mare fără margini. Pe drum am căutat la toate benzinăriile cizme de cauciuc, toate din dotare fuseseră deja împărţite altor echipe. Nu am găsit, aşa că operatorului de imagine i-a venit ideea să ne confecţionăm unele din saci de plastic, legaţi cât mai sus de genunchi. Nu aveam haine la noi, plecaserăm pentru o zi, aşa credeam noi. Am ajuns în Focşani seara şi am auzit de la autorităţi că situaţia era din ce e în ce mai gravă. Am mâncat şi ne-am dus spre Vadu Roşca. Avea să fie ultima masă consistentă pentru următoarele 2-3 zile. Am petrecut noaptea pe o limbă de pământ, între două mări de apă. Priveliştea era un amestec de coşmar, în care liniştea era spartă de mugetele vacilor rămase pe mici insuliţe şi strigătele oamenilor refugiaţi pe acoperişurile caselor. Peste noapte nu am apucat să filmăm mare lucru, pentru că nimeni nu risca să ne ducă în vatra satului, nici cu barca şi nici cu tractoarele. Îmi amintesc faptul că am intrat în direct prin telefon la programul de la ora 7 dimineaţa şi apoi mi s-a descarcat telefonul. Am ajuns în sat cu un tractor. Am intrat într-o casă, să vedem cum îi putem ajuta pe oameni, şi împreună cu ei am fost nevoiţi să stăm pe acoperiş, pentru că apa creştea de la un ceas la altul şi ajunsese la ultimul etaj. Peste tot, de jur împrejur, oameni pe case, femei care strigau după ajutor, care se rugau de cei cu bărci să le ia copiii. Locul şi data naşterii: 30 August 1979, Sibiu