Interviu cu Cristian Mungiu: Imi doresc mult ca oamenii sa nu ramana pasivi in fata filmului. Afla totul despre filmul care i-ar putea aduce al doilea Palme d'Or din cariera  

Alina (Cristina Flutur) o tanara romanca se intoarce din Germania pentru a o lua cu ea pe prietena Voichita (Cosmina Stratan) singura persoana pe care a iubit-o vreodata si care a iubit-o vreodata. Insa Voichita l-a gasit pe Dumnezeu iar in dragoste e greu sa te lupti cu el. Cam asa suna povestea din spatele  filmului cu care Mungiu spera sa atraga atentia la 5 ani dupa ce a cunoscut gloria internationala cu "4 luni, 3 saptamani si 2 zile". Filmul este inspirat de celebrul caz Tanacu care a dus in 2005 Romania pe paginile ziarelor din toata lumea cu moartea maicutei in timpul unei sedinte de "exorcizare".

Din distributia filmului fac parte doua tinere actrite din Iasi Cristina Flutur si Cosmina Stratan fara nicio experienta in lumea filmului pana acum, desi au studiat teatrul. Cele doua au fost laudate deja de vedeta franceza Marion Cotillard.

Regizorul Cristian Mungiu a stat de vorba cu organizatorii Festivalului de la Cannes despre filmul pe care il prezinta in competitie in acest an.

Care a fost punctul de plecare al filmului?

In 2005 mi-au cazut ochii pe stirea despre o fata care s-a intors din Germania sa-si viziteze prietena aflata la o manastire din Moldova si care a murit cateva saptamani mai tarziu fiind - dupa cum a scris presa - „exorcizata”. Stiti ca in scurta vreme cazul a ajuns in toate ziarele si curand a fost preluat fara prea multa verificare suplimentara si in presa internationala. Preotul manastirii, daca va amintiti, a fost caterisit la repezeala de catre Episcopia locala indata ce cazul a ajuns in presa, iar maicile au fost excluse din viata monahala - masuri luate in graba, caci in mod normal ar fi trebuit, conform regulamentelor bisericesti, sa aiba loc o cercetare a faptelor inainte sa se ia masuri.

Biserica Ortodoxa a condamnat si s-a dezis de cele intamplate. Stiti ca, incepand de anul acesta, din ianuarie, daca nu ma insel, Biserica le-a recomandat preotilor sa nu mai citeasca Moliftele Sfantului Vasile, considerate a fi textele de capatai in incercarea de alungare a duhurilor rele. Cumva, pare ca este o masura prin care Biserica incearca sa previna dar si sa se delimiteze preventiv de alte posibile situatii ca cea din 2005. Un simplu search pe google iti arata insa ca asemenea practici continua si oricine poate descarca filme facute cu telefonul mobil la diferite slujbe de alungare a duhurilor rele din „posedati”.

Pe generic scrie ca ai fost inspirat de romanele non-fictionale ale Tatianei Niculescu Bran.

Tatiana lucra ca ziarista in perioada aia, pentru BBC. A fost printre primele persoane, daca nu prima, care a incercat sa cerceteze ce s-a intamplat cu adevarat in manastire si care a investigat cazul vreme de mai multi ani, publicand in final doua carti care prezinta atat incidentul din 2005 cat si procesul care a urmat. Cartile au fost prezentate drept romane jurnalistice, un gen in care noi nu avem traditie, daca nu cumva, iarasi, aceste carti ale Tatianei nu or fi chiar primele incercari de acest fel.

Te-ai gandit imediat sa faci un film pornind de la acel incident?

Eu mi-am pastrat obiceiul si placerea de a citi foarte multa presa din perioada in care am lucrat si eu un pic ca jurnalist si, ca subiect de presa, mi se parea foarte interesant. Ca subiect de film, pe de alta parte, povestea parea cumva cam prea senzationala, melodramatica si beneficiind de o expunere deja prea mare - date fiind multitudinea de articole si informatii plasate pe internet despre subiectul asta. Insa am continuat sa urmaresc ce se intampla cu cei implicati in caz in toti anii in care s-a desfasurat procesul si chiar si dupa ce au fost condamnati.

O cunosteai pe Tatiana in 2005?

Ne-am cunoscut in 2007, la New York - eu eram acolo pentru o prezentare cu 4 luni 3 saptamani si 2 zile, iar Andrei Serban m-a invitat sa asist la un spectacol pe care il montase la Teatrul La Mama cu actori foarte tineri - printr-un proiect numit Academia Itineranta -, o dramatizare a incidentului care constituie subiectul celei dintai carti a Tatianei Niculescu. Cu ocazia aceea, din cate imi amintesc, Tatiana mi-a dat un exemplar din carte si am vorbit un pic despre cele intamplate.

Si cand te-ai hotarat sa faci totusi un film inspirat de acel incident?

M-am intalnit intamplator cu Tatiana pe Magheru anul trecut in primavara, intr-o perioada cand eu stateam in birou si scriam. Mi-a dat o carte noua de a ei, pe care tocmai o lansa - cu ideea ca ar putea fi un bun subiect de film. Era tot o carte cumva avand de-a face cu religia, biserica si credinta. Pe tema asta, mi se parea insa ca povestea din 2005 are totusi mai mult potential, asa ca am inceput sa recitesc pe internet postari despre evenimentele de atunci si am constatat ca exista o polarizare formidabila in randul celor care comentau si ca povestea suscita inca un interes foarte mare. M-am apucat si am scris mai intai o varianta de scenariu care nu mi-a placut - era inca prea aproape de incidentul petrecut in realitate si nu facea decat sa ii scoata la iveala lipsa de sens, intr-un fel, povestea reala fiind mai curand pentru mine o tragica mostra de incompetenta, lipsa de responsabilitate si conjuncturi nefericite.

Si tu despre ce voiai sa fie povestea?

Ce am apreciat in primul rand la cartile Tatianei era tocmai ca nu dadeau sentinte, nu stabileau vinovatii, nu identificau responsabili - doar povesteau ce s-a intamplat, facand-o intr-o maniera frusta si echilibrata - bbc-ista, as zice, daca imi permiti termenul. Iar mie personal mi s-a parut ca as putea face un film pe tema asta in momentul in care am simtit ca pot sa ma desprind de povestea reala.
In final, scenariul meu nu este despre ce s-a intamplat in 2005, iar personajele nu incarneaza defel pe acel parinte si pe acele maici. E o fictiune in care am incercat in mod deliberat sa nu tin cont si sa ma indepartez de povestea reala. Mi-am insusit insa spiritul cartilor, am incercat, la randul meu, sa nu comentez, sa nu judec si sa nu identific vinovati ci sa povestesc, adaugand insa intamplari, incidente si motivatii care sa confere povestii acele semnificatii in plus pe care povestea din realitate mi se pare ca nu le avea. A ramas o poveste despre vina, insa a devenit deopotriva si una despre alegeri si despre diferite feluri de a intelege iubirea; despre ce fac oamenii in numele convingerilor lor si despre ce se intampla cand religia este interpretata literal, despre indiferenta si despre intoleranta, insa in primul rand este o poveste despre libertatea de a hotari.

Cat de aproape este varianta finala a filmului de scenariu? Ai lucrat mult la scenariu?

Am scris si rescris destul de mult - in final, varianta cu care am inceput pregatirea filmului avand 245 de pagini. Ulterior am taiat mai intai pana la 220 de pagini, iar in filmare am intrat cu un scenariu de 180 de pagini. Am rescris insa destul de mult in timpul filmarilor, la inceput mai rar, insa pe masura ce avansam in film tot mai des pana cand, spre final, rescriam zilnic cel putin dialogurile. Nu e vorba de o rescriere majora, ci mai degraba de o adaptare a scenariului la felul in care se infiripa filmul; povestea fiind foarte complexa, a fost foarte dificil sa decid din stadiul de scriere ce ii era absolut necesar si ce nu si am incercat sa fiu atent la propria vointa a filmului meu si sa inteleg ce se potriveste si ce nu se potriveste pe masura ce avansam. In final, filmul dureaza 150 de minute.

Ai folosit tot materialul filmat?

Nu. Sunt destule secvente pe care nu le-am folosit - vreo 30, 40 de minute in total de lucruri ramase pe afara - unele foarte bune in sine, dar nu absolut necesare. Filmul asta e diferit de cel dinainte, are ceva din ritmul si logica unui roman, in sensul in care detaliile, evenimentele colaterale marunte si sub-ploturile sunt cel putin la fel de importante ca si povestea principala - scopul acestor detalii fiind sa conduca la o cat mai buna intelegere a lumii in care traiesc, au fost crescuti si educati acesti oameni in mijlocul carora sunt plasate personajele principale, care sunt valorile care conteaza in aceasta lume - informatii fara de care nu poti plasa evenimentul principal in context si intelege ce si de ce s-a intamplat. Nu sunt foarte convins ca asemnea demersuri complexe au drept cel mai potrivit mijloc de expresie filmul, dar nu aveam cum sa verific fara sa incerc.

A fost greu sa filmezi un scenariu asa de lung intr-un timp asa de scurt?

Cam totul a fost complicat in legatura cu proiectul asta de la inceput, in special din pricina lungimii lui, dar si a deadline-urilor pe care singuri ni le-am impus. Ne-am hotarat in august 2011 sa incercam sa filmam iarna si sa avem filmul gata pentru Cannes 2012. M-am decis sa-i dau drumul fara sa mai stau pe ganduri, pentru ca pe cat ma gandeam, pe atat aveam mai multe indoieli ca acest tip de tesatura fictionala e pretabila pentru transpunere in film - cred ca daca lasam filmarea pentru mai tarziu, era posibil sa nu mai fac proiectul deloc.

Deci te-ai gandit sa renunti inca inainte sa incepi?

Cum sa spun, am hotarat sa avansez in proiect pas cu pas: intai mi-am propus sa am scenariul gata inainte sa decid daca merita incercat sau nu. Dupa care mi-am zis ca ajuta sa vad niste actori care sa dea viata personajelor, apoi mi-am zis ca trebuie sa filmez cateva repetitii in decor ca sa fie relevant si tot asa. In cele din urma, a devenit clar ca voi face filmul, dar daca povesti de o asemenea complexitate si structura sunt transformabile in cinema e o intrebare la care inca imi formulez raspunsul.

Cum au fost filmarile?

A fost complicat, pentru ca a trebuit sa construim manastirea si toate dependintele si pentru ca am filmat iarna, iar in ianuarie a inceput sa fie foarte frig – or la minus 15 grade e mult mai greu sa te relaxezi, sa te gandesti la personajul tau si la situatie, pur si simplu corpul tau are o alta prioritate. A fost greu si pentru ca a fost, intr-un fel, un film foarte greu din punct de vedere fizic si, in plus, filmat in plan secventa - un film in care actorii au trebuit sa fuga, sa se lupte, sa care de colo colo greutati mari si toate astea concomitent cu livrarea cat mai naturala a unor dialoguri precise, interpretate asa cum stabilisem la repetitii.

Am construit decorul pe un deal langa Campina, iar filmarea in deplasare vreme de saptamani intregi si-a pus cumva amprenta asupra echipei - a fost un mare efort pentru toata lumea.
Dar cel mai complicat a fost din pricina insasi a situatiilor imaginate - dificile, violente si apasatoare -, filmul reunind, cum era de asteptat, actori cu convingeri religioase cat se poate de diferite, care insa au trebuit sa lucreze impreuna la acelasi proiect, in unele situatii trebuind sa dea viata unor personaje care actionau complet altfel decat ar fi facut-o interpretul personajului in viata reala - ceea ce, cand e vorba de convingeri personale importante, aduce o povara in plus si pune in discutie granita subtila dintre personaj si interpret.

Am inceput repetitiile inainte sa avem garantia ca se va gasi si asigura la timp finantarea proiectului - si asta din pricina timpului foarte scurt pe care l-am avut la dispozitie ca sa punem la punct toate detaliile - si aspectul asta a adus o presiune suplimentara, in special asupra mea. Un alt factor complet imprevizibil a fost vremea; cand filmezi iarna, habar n-ai ce iti va aduce ziua urmatoare si trebuie sa te adaptezi din mers. Nu ai lumina naturala decat de la 9.00 la 15.00, or ziua de filmare are 12 ore. O alta necunoscuta a fost zapada: presupuneam ca va ninge, dar cand, nu puteam sti, iar cand a nins a nins enorm, cred ca a fost una dintre cele mai bogate in ninsoare ierni din ultimii ani si, pentru multe zile, am razbatut cu greu catre locul de filmare.

Ai avut putin timp la dispozitie pentru casting. Ce te-a facut sa te decizi pentru acesti actori?

Filmul e plasat ca actiune in Moldova si e vorbit aproape integral in accent, asa ca, de la inceput, alegerea actorilor a trebuit sa tina cont de aspectul asta. Ca sa le fie mai usor, dialogurile au fost scrise de la inceput fonetic - mai tarziu, cand a trebuit sa traducem scenariul in alte limbi pentru diverse aplicatii, l-am rescris corect folosind ortografia acceptata, ca sa se inteleaga.

Singurul actor pe care am banuit ca am sa-l distribui inca de cand scriam este Valeriu Andriuta - vechiul meu camarad din timpul facultatii care a jucat in toate filmele mele de scoala si in cateva de dupa scoala. Stiam ca se mutase in Irlanda de cativa ani si aproape ca pierdusem legaturaa, stiam ca acolo lucra in cu totul alt domeniu, dar stiindu-l, ma gandeam ca n-are importanta pauza asta. E si singurul pe care l-am sunat cu mult inainte sa ma decid ca o sa fac film dupa povestea asta - a trebuit s-o fac ca sa-l rog sa-si lase barba, pentru orice eventualitate. Iar apoi, cu cat treceau lunile si cu cat ii crestea barba, cu atat mai mult devenea limpede ca, daca fac filmul, cu el trebuie sa lucrez. Cand am inceput castingul, a venit si am citit cateva dialoguri si am decis ca nu are rost sa mai vad alti actori pentru rolul ala - era al lui.

A fost mai greu cu rolurile feminine?

Am stiut de la inceput ca pentru rolurile astea va trebui sa caut - nu aveam pe nimeni in cap dinainte si stiam ca va fi dificil. Cautam actori care sa poata sa para oameni simpli, nesofisticati, cu putina educatie si cu acea infatisare aparte pe care o capata uneori oamenii credinciosi. Am hotarat sa vad personal la casting cat mai multe dintre actritele care aveau varsta, accentul si cat de cat infatisarea potrivite.
Pe Cristina Flutur am chemat-o dupa ce am vazut pe net o fotografie de-a ei in care avea ceva in privire ce imi dadea sperante ca putea fi ea personajul. Pe Cosmina Stratan am urmarit-o intai intr-o proba data in absenta mea - o proba in care ii dadeau lacrimile; secventa nu cred ca cerea neaparat acel lucru, insa capacitatea ei de a genera emotie era coplesitoare. Abia mai tarziu am aflat ca sunt amandoua iesence ca si mine - ca majoritatea actorilor pe care i-am ales in final pentru film. Bineinteles, nu din pricina asta i-am ales, insa banuiesc ca felul lor de a vorbi - care imi e familiar - se traduce cumva in capul meu drept natural, firesc.

Ai tras multe duble?

Pai da, pentru ca n-am avut prea multa vreme pentru repetitii si pentru ca am continuat sa rescriu in permanenta. Am tras cu mult mai mult decat pentru oricare film precedent de-al meu si, cu cat avansam in film, cu atat numarul de duble crestea. La inceput cred ca nu trageam mai mult de 10-15 duble pe secventa, insa catre final am inceput sa tragem frecvent 20-30 si uneori 40 de duble. Insa, pe masura ce avansam cu dublele, secventa incepea sa prinda contur, deseori dublele de final fiind mult mai inchegate si mai scurte decat cele de inceput - uneori durand aproape de doua ori mai putin. Insa sa filmezi secvente de grup in plan-secventa e dificil si epuizant pentru toti cei implicati.

Ati terminat foarte tarziu filmarea. Cand ati avut timp de post-productie si cum ati reusit sa aveti filmul gata pentru Cannes intr-un timp asa de scurt?

Era clar ca nu o sa avem cum sa finalizam filmul daca incepem post-productia dupa ce incheiem filmarile - nu exista timp fizic suficient. Asa ca am decis sa instalam un grup de montaj la filmare, intr-o camera de hotel, iar editorul filmului, Mircea Olteanu, a stat cu noi toata filmarea si a montat pe masura ce filmam. In fiecare seara, dupa filmare, urcam in micul nostru grup de montaj improvizat, vedeam materialul din ziua precedenta, alegeam dubla cea mai buna, iar mai departe Mircea le insera peste noapte in montaj. In felul asta, am incheiat odata cu filmarea si o prima varianta de montaj si am castigat mult timp.

Ce asteptari ai legate de filmul asta?

Ma astept, in primul rand, ca cei care il vad sa il compare, inevitabil, cu cel de dinainte - desi, daca s-ar putea, mie mi-ar placea ca filmul sa fie vazut in sine si nu in raport cu vreun alt film. Si Dupa dealuri si 4 luni, 3 saptamani si 2 zile au ca personaje principale doua fete aflate intr-o relatie si un personaj masculin decizional si puternic, dar cu toate astea filmele sunt foarte diferite. Sper, apoi, ca cei care vad filmul sa aiba o opinie despre ce li se propune: nu conteaza cui dau dreptate - ceea ce imi doresc cel mai mult e sa nu ramana pasivi in fata filmului, a povestii - caci prea adesea lumea in care am ajuns noi sa traim azi e paralizata de un anume fel de pasivitate si non-reactie la stimuli de orice fel. Sper ca cei care vad filmul sa inteleaga ca el incearca sa le transmita ceva despre tiparul lumii in care traiesc si despre efectele nebanuite ale unor obiceiuri si convingeri marunte pe care le toleram in viata noastra si a celorlalti fara sa le consideram periculoase sau importante. Ma astept, totodata, ca filmul sa fie interpretat si judecat destul de diferit in strainatate fata de acasa, in Romania.

Care te astepti sa fie pozitia Bisericii Ortodoxe despre film?

Nu stiu daca Biserica va avea vreo pozitie anume - cu atat mai putin una oficiala, banuiesc mai degraba ca nu. Sper insa ca un numar cat mai mare de practicanti care merg duminica de duminica la biserica sa fie curiosi sa vada filmul si sa-si formeze propria lor opinie despre ce vad, dupa ce vad si gandindu-se cu mintea lor - intr-un fel, asta e chestiunea cea mai importanta de care vorbeste filmul, nevoia de a judeca si actiona cu propria ta minte si nu altfel.

* text preluat integral din brosura pentru presa a filmului "Dupa Dealuri"