Looper: un puiut de Inception

   In vara lui 2010 Inception lua prin surprindere pe toata lumea. Rupea gura targului la box-office, sucea mintile criticii si il consacra pe Cristopher Nolan, daca mai era cazul, drept un povestitor paianjen. Tin minte si acum un articol de la acea vreme care prevestea ca reverberatiile inception-iste se vor simti peste 2 ani, perioada optima necesara pentru ca alte studiouri de film sa aduca proiecte de aceeasi factura. Iata-ne in 2012, un pic mai tarziu decat in vara, in fata lui Looper, pe care indraznesc sa-l consider un prim puiut al succesului Inception-ului pe marele ecran. 

   Looper nu e construit la aceeasi scara, asta si pentru ca a insemnat o investitie modesta prin comparatie - undeva la 30 de milioane de dolari fata de cele 160 de milioane ale lui Inception, dar a presupus cam aceeasi mana libera lasata pentru un scenarist regizor cu potential. Rian Johnson avea la activ pana la Looper doua filme extrem de diferite, putin bagate in seama, cu o puternica amprenta personala, inteligente, creative si retro – Brick, un politist noir plasat in universul liceului, si Brothers Bloom, un concurs de escrocherii.

   Povestea gandita de el pentru Looper nu e mindfucking da cappo al fine. Prima jumatate a filmului seteaza insa si exemplifica un concept teapan. Lopper-ul e o reinventare proaspata a paradoxului bunicului din teoria calatoritului in timp. Nu e loc pentru prea multe intrebari si nici nu simti nevoia la momentul vizionarii  fiindca tempo-ul e unul sustinut. Deranjanta la aceasta prima parte e totusi maniera lipsita de creativitate in care ajung la spectator toate explicatiile. As paria oricat ca Rian Johnson ar fi preferat sa le insereze direct pe firul narativ, dar din cauza unor producatori ce-si desconsidera publicul am ajuns la un voice over neintegrat in poveste si suprafolosit.

   A doua jumatate a lui Looper paraseste cararea pe care si-a croit-o singur si ajunge intr-o combinatie neasteptata. Final de western futurist intersectat cu thriller supranatural peste care se aseaza un love story atipic marcat de prezenta agreabila a lui Emily Blunt. Filmul decelereaza, renunta la actiune in favoarea starii, aduce emotie – inclusiv intr-un registru mai greu de digerat – dar cade mereu in picioare. Asta si pentru ca Johnson nu incearca nicio secunda sa vanda un SF. Inlatura din start posibilele discutii pe tema buclelor spatio-temporale cand Joe in varianta batrana spune: “I don't want to talk about time travel because if we start talking about it then we're going to be here all day talking about it, making diagrams with straws.” Nici societatea viitorului nu reprezinta pentru el o miza. Cateva inventii minore, un cadru stramt cu America la pamant si China bine mersi - motiv pentru mici ironii - si un pic de telekinezie – cam asta e tot ce Looper are in oferta. 
 
   Joseph Gordon-Levitt l-a studiat pe Bruce Willis si, desi fizic n-are nimic in comun cu el, convinge cu atitudinea si interpretarea oferita. Asta chiar si in ciuda unor parti anatomice care i-au fost montate suplimentar – nas, sprancene, lentile de contact etc. mai degraba hilare, puse cu forta, care iti distrag atentia de la ce se petrece de fapt pe ecran. 

   Judecat la rece filmul imprumuta din Terminator – puneti cyborgi in loc de oameni si spre final suntem cam in aceeasi ecuatie, din The Omen si seria Matrix, dar mixeaza fericit, executa reusit, iar printre picaturi Johnson ofera si cateva trimiteri cinematografice pour les connaisseurs. Eu am detectat doua. Clubul in care merge Joe tanar se numeste La Belle Aurore asemnea localului unde s-au cunoscut Bogart si Bergman in Casablanca, iar cana de cafea e o aluzie la cea cosmica a lui Godard. Daca cineva vrea sa faca o lista de posibile analogii cu momente din Biblie, are de unde. 

   Verdict: 3½/5, foarte bun

   Pentru: cinefili si hipsteri