Mine vaganti: Iubirile imposibile nu se termina niciodata

   La italieni filmele incep cu o masa imbelsugata la care toata familia stransa sporovaieste vrute si nevrute, continua cu o poveste de dragoste (sau mai multe) cu grade variate de imposibilitate si se inchid cu o inmormantare. Ok, uneori momentele astea cheie sunt puse in alta ordine, dar cu siguranta nu lipsesc. Fac parte din reteta traditionala. Ceea ce conteaza insa, e ce pun scenaristii intre ele si ce stiu regizorii sa surprinda in asa fel incat spectatorul sa fie cucerit. Pentru ca italienii si filmele lor asta fac – cuceresc sau nu suflete. 

   Ferzan Ozpetek e turc, nascut la Istanbul, dar reconvertit cinematografic de tanar in cetatatea eterna a Romei, scenarist si regizor pornit de jos si un individ cu o aplecare speciala catre schitele destinului uman. Fata de filmele sale anterioare, in Mine vaganti el renunta la tema cuplului in favoarea unui ansamblu familial numeros si disfunctional dupa reguli ce-i drept cam prea stiute si prefera un registru mult mai apasat comic fata de dramatismul peliculelor sale anterioare - La finestra di fronte (2003) sau Saturno contro (2007).

   Dupa un sfert de ora trecut de film stii clar ca esti in bella Italia. O decapotbila rosie e smucita pe stradutele stramte de piatra scaldate de acea lumina inconfundabila a peninsulei. Suntem in Lecce. Personajele vorbesc mult, si mai mult, unele peste altele, intr-un circ familial intrerupt doar de consumul pastelor si al vinului. Suntem in familia Catone, posesoarea unei afaceri mostenite din tata in fiu ce implica fabricarea pastelor fainoase. Actorii au ochii patrunzatori, frumusetea fizica e la ea acasa, totul e impregnat de stil. Asa ca nu e de mirare ca pana si Tommaso Catone (Riccardo Scamarcio) , fiul cel mic al clanului, venit acasa hotarat sa-si marturiseasca homosexualitatea si visul de a deveni scriitor, face ochii mari cand o vede pe Alba Brunetti (Nicole Grimaudo), o prezenta seducator intimidanta. In Italia si cand esti gay te uiti dupa femei!

   Singura problema a lui Tomasso e ca in cursa marturisirilor e invins de fratele mai mare, Antonio, care isi declara si el sus si tare orientarea sexuala neasteptata. Deci nu avem un gay, ci doi. Doi frati gay. Ba chiar mai multi gay, pentru ca la un moment dat in scena apar prietenii lui Tomasso de la Roma. Desigur gay. Asta e punctul in care Oztepek ma dezamageste. Foloseste cliseul gay-ilor cu paiete si filonul umorului gay stereotip, salta povestea intr-o dimensiune mai subtire... si toate reduc din valoarea filmului. Preferam oricand o prezenta mai discreta, un ritm mai potolit, dar o traire mai adanca. Asa cum Ozpetek reuseste atat de bine spre final cand roteste camera de filmat catre bunica suicidara cu prajituri (trebuie sa vedeti ca sa credeti!), un personaj mai putin prezent ca spatiu acordat, dar nodal prin mesajele pe care le transmite nepotilor. Pe unul dintre ele l-am folosit si eu in titlu.

   PS. Coloana sonora este un mix atat de reusit incat merita o mentiune speciala. Practic tot filmul se scurge in pasi de dans, intre Una notte a Napoli a celor de la Pink Martini si 50Mila in interpretarea Ninnei Zilla. Pe care o gasiti mai jos mixata chiar cu imagini din Mine vaganti. 

   
   Verdict: 3/5, bun

   Pentru: cei care apreciaza o casa de nebuni, nu se orpilieaza de gay si iubesc Italia