Popper prezinta: pinguinii poznasi

Mr. Poper’s Penguins porneste la drum cu un handicap enorm. Ajunge in cinematografe la 40 de grade Celsius. Sigur ca sala de cinema detine instalatie de aer conditionat functionala, dar 90 de minute nu sunt destule ca sa te convinga cu povestea unui Mr. Big Shot din Manhattan (locul cu cea mai mare densitate de Scroogi din lume) care primeste in dar niste pinguini (de fapt doar unul la inceput, apoi inca cinci, apoi inca vreo doi, daca am numarat eu bine). Vezi zapada stanga-dreapta, primesti momente induiosatoare si lectii de iubire cu mesaj familist – totul impachetat intr-o poveste cu iz de miracol de sarbatori. Clasic 100%. Old school. Poate prea old school. Doar ca ultimul Craciun pare inca mai aproape decat viitorul, iar afara lumea se inghesuie la piscina. Un lucru e clar: cineva n-a avut incredere in film.

 

Vremurile de aur ale lui Jim Carrey au apus. Cele mai recente bine vandute filme cu el au fost, intamplator sau nu, doua animatii: A Christmas Carol (2009) si Dr. Seuss’ Horton Hears a Who! (2008). In schimb proaspatul Yes Man, o poveste comica aproape sablon pentru Jim Carrey, s-a tarat la box office. E adevarat ca omul a imbatranit. Cei din primele 10 randuri ii pot numara linistiti ridurile. Dar stiti ceva, toti imbatranim, asa ca ce-ar trebui sa faca omul? Sa se ascunda, sa fuga? Sa-si umple fata cu botox? Nu multumesc, Steve Martin mi-e suficient. Oricum Jim n-ar face-o in veci pentru ca expresivitatea lui faciala e nota sa distinctiva. Iar in rolul domnului Popper, Carrey reuseste performanta de a-si lasa partenerii de ecran sa iasa la rampa. Nu inseamna ca lipsesc micile lui giumbuslucuri si scalambaieli, dar actorul reuseste sa ramana comic modest (spre deosebire de roluri din trecut in care a supralicitat grosolan), oferind cu generozitate trupei de pinguini, cu nume scoase parca din povestea Albei ca Zapada, toata scena.

 

Acum sa fim cinstiti, nici pinguinii nu sunt vreo prospatura... cinematografica. Dupa Danny DeVito costumat intr-unul ca adversar pentru Batman a urmat o adevarata explozie a tovarasilor in frac. De la gasca inteligenta din Madagascar (1, 2, plus un lungmetraj animat in lucru) la castigatorul de Oscar Happy Feet (apropo, Happy Feet 2 sta sa eclozeze curand), la pinguni care fac surf sau marsaluiesc catre casa... iata am ajuns astazi la pinguinii domnului Popper – jumatate reali, jumatate generati pe calculator. Din nefericire cgi-ul are momente cand lasa de dorit, dar nu asta e marele minus al filmului. Ce-i lipseste cel mai tare din ingredientele traditionale e antieroul pe masura. Nici pretendentul la inima fostei sotii, cvasiabsent, nici tipul de la zoo, interesat sa dea pinguinii la schimb pentru un tigru bengalez, nici macar vecinul bagacios nu devin nicaieri rivali pe masura pentru Popper. Povestea curge prea lin, transformarea lui Popper se intampla prea relaxat, incat spectatorul nu ajunge nicaieri pe marginea scaunului, ci ramane mai degraba pironit cu un zambet moale pe chip. Daca are sub 12 ani zambeste pentru caruta de situatii comice traditionale si pentru aliteratia consoanei “p” din discursurile asistentei domnului Popper. Daca a trecut de varsta asta ii raman in minte cateva momente reusite: trimiterile la Chaplin, la papagalul zburator din animatia Rio, la masina care lustruieste gheata la meciurile de hochei, la Morgan Freeman... 

 

Verdict:  2½/5, acceptabil

Pentru: o vizita la cinematograf in familie, cei care isi pot imagina lejer ca maine e Craciunul