Poulet aux prunes: cronica unei sinucideri anuntate

   Pentru cineva care a vazut deja Le Fabuleux Destin d’Amelie Poulain (cunoscut mai pe scurt drept Amelie) si primul film co-scris si co-regizat de Marjane Satrapi si Vincent Parronaud – excelenta animatie Persepolis – Poulet aux prunes are cateva radacini bine definite. Pelicula porneste tot de la un roman grafic al lui Marjane Satrapi, publicat in 2004, si povesteste in tonuri dulci-amarui ultimele opt zile ale vietii, istoriei si imaginatiei violonistului iranian Nasser Ali (interpretat de Mathieu Amalric, un actor cu ceva radacini poloneze) care decide, atunci cand vioara ii este distrusa, sa renunte la viata. 

   Sigur ca exista un motiv de adancime pentru gestul sau extrem, dar la el spectatorul va ajunge abia la capatul calatoriei de 90 de minute care-l va purta, via flash back-uri si flash forward-uri, printre amintiri din trecut si strafulgerari din viitor, catre un adevar dureros ingropat adanc in sanul familiei. Aceasta calatorie e plusul extraordinar al filmului. Are exotismul presararii  cu ritmuri orientale, culori pastelate potrivite perfect cu spiritul ludic pe care il exerseaza chiar si cand vorbeste de sinucidere, balansul reusit intre fabula, basm oriental, comedie si drama, secvente animate scoase din aceeasi palarie magica ca Persepolis si aparitii suprarealiste neasteptate gen bustul generos al Sophiei Loren, Azrael sau Socrate. Iar trecerile facute cu ajutorul fumului de tigara au asupra spectatorului efectul opiumului pe care la un moment dat personajul principal il incearca. Insa efectul se pierde tocmai spre final.

   Constructia migalos organizata, dusa pana la extrem in momentele in care flash-urile comunica intre ele eludand cu totul principiul realitatii, plus toate mijloacele artistice puse la bataie nu pot sa  absoarba pana la ultima picatura privitorul. Si asta din cauza ca naratiunea nu are de fapt greutatea necesara, iar finalul, indiferent cat de emotionant, ramane doar cel asteptat. O dragoste pierduta devine eterna prin implinirea unui artist. Nu-i o noutate, nici vreo surpriza.

   Desi ii place sa focalizeze asupra destinelor umane cam de la aceeasi inaltime ca si Amelie – degajand un aer simpatic de deasupra chinuielilor lor – si desi foloseste acelasi tip de voice over, Poulet aux prunes n-atinge nicaieri adancimea sau incarcatura lui Amelie, iar in fata lui Persepolis are handicapul unui element istoric si social mult mai putin marcant. Ceea ce nu-l face nicidecum un film rau, doar nu de acelasi calibru ca celelalte doua.

   Verdict: 3/5, bun

   Pentru: iubitori de cinematograf non-american