The Amazing Spider-Man: am doar 17 ani…

   La 10 ani de la primul Spider-Man si la 5 ani de la Spider-Man 3, ultimul film al seriei originale, Columbia si Marvel au ales sa nu continue aventurile lui Peter Parker in tripleta Raimi-Maguire-Dunst, ci sa o reaseze cu totul. Prea devreme pentru un reboot? Si da, si nu. In 2012 se implinesc 50 de ani de la nasterea supereroului arahnid al lui Stan Lee (apropo de Stan Lee, el are o aparitie cameo intr-o scena simpatica intr-o biblioteca). Cifra rotunda si semnificativa merita celebrata. Pe de alta parte un reboot atat rapid apeleaza inevitabil cam la acelasi public care a crescut cu seria originala Spider-Man. Si atunci de ce nu doar (inca) un sequel?

   Cand Star Trek, un brand ramas suspendat doar in mintea fanilor sf, e complet regandit de J.J Abrams pentru o revitalizare calduta cu priza la publicul larg, cand X-Men se intorc la originile lor cu succes de critica si box office, iar cand Batman primeste de la Christopher Nolan o identitate radical diferita, de ce sa nu incerce si producatorii Omului Paianjen o revitalizare a eroului lor? Din care desigur sa se nasca o noua serie cat mai lunga de filme aducatoare de profit. Reboot-ul are insa capcanele sale: trebuie sa propuna o viziune proaspata pentru eroul ei, sa vina cu elemente de noutate. Reuseste The Amazing Spider-Man asta? Si da, si nu.

   Primul pariu al filmului a fost facut cu alegerea regizorului Marc Webb. Avand la activ doar emotionalul si emotionantul (500) Days of Summer, un titlu fara nicio legatura cu loviturile napraznice de box office, alegerea lui Webb se dovedeste 100% castigatoare. Stie sa lucreze cu actorii principali si ofera timp pe ecran personajelor sale in interactiune astfel incat sa starneasca o latura emotionala mai vie si mai prezenta decat te-ai astepta. Il ajuta mult si Andrew Garfield si Emma Stone. Actorul britanic, fara un nume sonor inca in cetatea Hollywood-ului, e o alegere fericita pentru rolul lui Spider-Man. Doza de singuratate pe care o emana  vine ca turnata pentru un licean tulburat, interpretarea pe momentele dramatice e convingatoare, iar chimie cu Emma Stone bunicica. In privinta ei, actoria e mai putin importanta pentru rolul Gwen Stacey, colega de liceu, feblete personala si iubita in devenire pentru Omul Paianjen. Se mizeaza mai mult pe ochii mari, chipul bland si atitudinea ei cool, toate la locul lor. 

   La poveste lucrurile scartaie. Mai intai pentru ca inovatiile scenaristului James Vanderbilt (retineti acum titlul White House Down, Sony a platit 3 milioane de dolari pe acest scenariu scris de Vanderbilt, filmul va iesi in 2013) sunt minime. Amazing Spider-Man e mai adolescentin si mai comic in maniera Chronicle (responsabilitatea e minimalizata cel putin la nivel de discurs), dar povestea nu iese nicaieri din tiparele deja prea cunoscute. Cat despre a depasi granita din ce in ce mai stramta a supereroului de benzi desenate… nici vorba.

   Unchiasul Ben si tusa May sunt usor prafuiti la locul lor, personajul negativ, omul de stiinta transformat in soparla, e cat se poate de banal. Cateva momente –intrarea lui Peter la Oscorp, toata zona genetico-stiintifica – nu fac decat sa decredibilizeze povestea. Invit adolescentii tupeisti sa incerce si ei sa patrunda in companiile in care se lucreaza cu mutatii genetice, floare la ureche, nu-i asa? Cel mai rau The Amazing Spider-Man aterizeaza intr-un colt patetic, propagandistic american (da, da, am vazut cu totii steagul!), atunci cand spre final clasa muncitoare il ajuta pe eroul ranit sa ajunga la timp la locul bataliei finale. 

   Fara sa fie revolutionar, filmul foloseste ingenios 3D-ul pentru a ne impartasi cateva point of view-uri ale Omului Paianjen in plin fuleu acrobatic, si desi e o introducere, coregrafiile aeriene sunt suficiente si convingatoare. La 17 ani Amazing Spider-Man e un adolescent ce promite. Totul e sa lase fusta “mamei” si sa indrazneasca mai mult, mai ales scenaristic, pe masura ce tinde spre maturitate.

   Verdict: 3/5, bun 

   Pentru: adolescenti cu simtul dreptatii si adolescente visatoare