The Artist: perla franceza

   La ora la care scriu aceste cuvinte The Artist, de la regizorul Michel Hazanavicius si pana la Uggie, terrier-ul Jack Russell deja incoronat cu distinctia Golden Collar dupa o lupta surda cu doberman-ul lui Scorsese din Hugo, se trezesc probabil din betia de fericire post-Oscar. The Artist a avut 10 nominalizari, cu una mai putin decat Hugo, si a triumfat la 5 dintre ele. Au fost enervant de putine emotii pentru ca mai toata lumea din industrie dadea sigura victoria filmului la trei categorii cruciale: cel mai bun film, cel mai bun regizor si cel mai bun actor in rol principal. Dar asta nu stirbeste cu nimic din meritele unei victorii cu parfum deja de istorie.

   Dincolo de faptul ca vorbim de un film mut si alb negru (as putea sa redau o gramada de bancuri pe tema asta), The Artist este o incununare a succesului francez in cinema, acolo unde americanii au fost reticenti. Exact ca si in povestea din film, in lumea reala americanii au crezut orbeste in (hiper)tehnologizare si in star power-ul hollywoodian si au uitat cel mai important lucru. Povestea. Cu bani relativ putini si nume cvasinecunoscute pentru publicul larg (sigur ca Hazanavicius si Dujardin sunt cunoscuti printre cinefili pentru seria OSS, dar pana acum cateva saptamani auzeam lume intreband “cine-s astia?”), The Artist e o scrisoare de dragoste intr-o lume a text messaging-ului.

   Fara discutie pelicula e cum spun americanii “a one time deal”. Nu mai ai cum sa faci a doua oara asa ceva. Si tocmai de aceea acest "one time deal" suna ca un pariu riscant la inceput. Putea, ba chiar erau atatea motive, sa nu le iasa.  Pentru ca spectatorul obisnuit cu sunet si culoare e dificil, unii au spus imposibil, de tinut in fotoliu fara intreg arsenalul oferit perceptiei umane. Fara carja dialogului, scenaristii fac insa un salt uimitor. Nu-si propun sa se chinuie sa mearga cu povestea lor, zboara pur si simplu. Sunt atatea momente gandite cu schepsis in constructia lui The Artist incat nu poti decat sa te minunezi de maiestria lui Hazavanicius ca scenarist si de creativitatea lui ca regizor. Modul in care creeaza starea de respingere dintre starul in declin George Valentin si lumea sunetului, senzational. La fel si in cazul lui Peppy Miller si modalitatea de a surprinde ascensiunea ei in lumea filmului. Iar apoi intalnirea aceea pe scara (destinului). Ea mai sus, in urcare, el mai jos, in coborare.  Peste toate vin trimiterile simpatice la Hollywoodland: copertile de Variety, filmele in bucla gen Russian Affair-German Affair, posterele pline de sens - Thief of Her Heart. Totul e calibrat minutios si functioneaza perfect.

   Sigur ca fara expresivitatea actorilor nici scenariul si nici mana regizorului n-ar fi avut sanse de reusita. Dar Jean Dujardin are blandetea, Berenice Bejo farmecul, iar impreuna cei doi sunt impresionanti cu energia si emotia pe care le transmit. Asa ca pregatiti-va sa zambiti, sa oftati si sa va intristati. Acesta este un film de cand lumea si pamantul. Si le-a iesit. Fara nicio indoiala.

   Verdict: 5/5, senzational

   Pentru: toata lumea