Resident Evil: Retribution: si asa mai departe

   Paul W.S. Anderson, regizorul si scenaristul celui de-al cincelea film al seriei Resident Evil, e un pacatos cinematografic de cursa lunga. Are o inclinatie nesanatoasa si perena pentru translatarea jocurilor video pe marele ecran - vezi titluri ca Mortal Kombat, Death Race sau Resident Evil. Mai grav, cand vine vorba de alte proiecte cu potential, obisnuieste sa cam dea cu bata in balta.  A facut-o cu Alien vs. Predator care si-a facut de rusine predecesorii. Si mai recent i-a virat pe The Three Musketeers intr-un 3D doldora de efecte, dar fara personalitate. Toate astea nu-i intereseaza prea mult pe cei de la Screen Gems. Casa de productie a francizei Resident Evil stie ca are o vaca de muls si nu se jeneaza. De altfel, la finalul lui Retribution aflam ca “this is the beginning of the end”. Exact de ce ma temeam. Nu ne asteapta inca un film, ci minim doua.

   Retribution isi consuma primele minute ajutand amnezicii si necunoscatorii sa se puna la punct cu starea lucrurilor in seria RE. Nu e un lucru rau in sine, dar maniera in care o face e atat de lipsita de imaginatie incat scenaristul merita condamnat pe loc pentru lene si nepasare. Ce urmeaza e un shooter in toata regula. Brutal si stupid.

   Alice e captiva sub apa, intr-o baza de submarine ex-sovietica transformata de Umbrella intr-un teren de experimente a armelor biologice ce poate lua forma unor orase celebre – New York, Tokyo si Moscova. De partea ei se aseaza cateva personaje mai subtiri decat o foaie A4, parte din ele trimise in ajutor de rivalul de altadata, Wesker. Filmul se umfla in pene cu tot arsenalul senzorial. Se tipa atat de tare, des si mult, incat ai senzatia ca regizorul scenarist se teme ca spectatorii sa nu adoarma anesteziati de lipsa acuta a unei povestii. Se descarca si zeci de gloante direct in capetele zombilor manjiti de sange pe la gura. Armele sunt ca niste aparate foto point and shoot. Intr-un moment de maxima creativitate Retribution renunta la impuscaturi pentru o taiere cu drujba. Nici din asta filmul nu are de castigat mare lucru. Dupa prima suta de victime, iti ramane doar o misiune aritmetica: sa vezi daca pelicula termina cu un numar par sau impar de victime.

   In goana ei de la un nivel la altul, pardon de la un oras simulat la altul, Alice intersecteaza printre altele si o clona a ei, decedata, si o fiica-clona a ei, teribil de speriata. Alice o ia cu ea, o protejeaza si impreuna ajung intr-o sala plina de… ati ghicit! clone de-ale lor. Aici spectatorii ar trebui sa fie tabula rasa. Paul W.S. Anderson nu se inspira din Alien-ul lui James Cameron. Nuuu, nici vorba. Daca simturile sunt stimulate grosolan, pentru inteligenta nu e foarte mult loc. Doar clisee, ineptii, fortari si un simplism jignitor. 

   In tabara adversa lui Alice ies in evidenta cateva creaturi uriase gandite sa (te) infricoseze. Una dintre ele, cu creierul urias la vedere vine, revine si revine iar pentru cate o portie larga de efecte speciale in trei dimensiuni. De sus pana jos Retribution functioneaza pe repeat, nu-si implica deloc spectatorul si in cateva randuri da senzatia ca singura grija a echipei de productie e sa acopere 90 de minute. 

   Milla Jovovich poarta costumul obisnuit, se da peste cap ca si pana acum, vorbeste putin spre deloc si isi face treaba in slow motion. Au trecut 10 ani de la primul film Resident Evil, dar manechina trecuta inainte pe la machiaj nu o arata. Pe final grimasele dure ale lui Michelle Rodriguez insufla un pic de viata intr-un film altfel mort de cand a inceput. Eu unul n-am mai vazut ceva atat de lamentabil in cinematografele noastre de la Jack and Jill si Ghost Rider 2.

Verdict: 1½/5, slab

Pentru: dependenti cu recaderi ai seriei Resident Evil