Cu totii am auzit de “127 Hours” ca de “filmul unde tipul ala isi amputeaza singur mana cu un briceag”. E clar ca vorbim de o productie parca special croita pentru amatorii de “senzatii tari”! Dar cei mai sensibili nu trebuie sa se descurajeze – este adevarat ca veti avea parte de scene dure insa va asigur ca vorbim despre un film capabil sa impace o gama mult mai larga de gusturi!
Filmul prezinta povestea (super-mediatizata la vremea ei) a lui Aron Ralston, un american aventuros ce s-a decis in 2003 sa faca o excursie de unul singur prin pustietatile Utah-ului. Insa aceasta mica vacanta aluneca spre tragic pe aceeasi panta cu un bolovan care-l imobilizeaza si-l condamna la 5 zile fara apa, mancare sau speranta.
In tot acest timp, protagonistul filmului se foloseste de camera sa video pentru a se inregistra si a lasa in urma sa un mesaj pentru cei dragi. Halucinatiile cauzate de conditiile aspre de viata si dorinta de a comunica pentru ultima oara cu familia sa transforma situatia intr-un adevarat spectacol al subconstientului.
Intr-o asemenea situatie, lumina reflectoarelor cade firesc pe planul psihologic al personajului principal. Din fericire, regizorul Danny Boyle a fost dintotdeauna expert in a reda senzatii sau emotii fara a deveni anost. Alte filme (precum “Trainspotting”, “Slumdog Millionaire” sau “The Beach”) pot fi considerate drept exemple in acest sens.
Nu putem totusi sa-i asezam doar lui Boyle lauri pe crestet cand, in fond, James Franco (“Spiderman”, “Milk”) e cel care a inghitit o patrime din praful canionului Blue John. De asemenea, “127 Hours” i-a dat actorului ocazia de a juca (in sfarsit!) intr-un rol principal bine scris. Acesta face fata cu brio provocarii, nefiind deloc simplu sa pui in practica lucrurile vazute la “Tehnici esentiale de supravietuire” sau sa ilustrezi sentimente pe care nu le poti simti decat la un pas de moarte.
In concluzie, “127 Hours” este genul de film al carui scenariu nu l-ai crede niciodata real daca nu ti s-ar spune ca este asa. E o poveste incredibila, o poveste a triumfului asupra mortii, a curajului suprem de a-ti dori cu adevarat sa traiesti. Chiar daca situatia nu este una comuna, (pentru ca - sa fim seriosi - nu plecam in fiecare zi la plimbare prin canioane) morala este universala. Cu totii stim ca se poate intampla orice, oricand si dupa vizionarea unul astfel de film apare inevitabil intrebarea: “Cat din tine esti capabil sa lasi in spate ca sa poti privi in fata?"