The Help: pacatele mamelor, curajul fiicelor

   The Help a performat surprinzator in aceasta vara. Peste ocean, multe femei si spectatori care n-au mai calcat de ani buni in salile de cinema, au venit sa vada filmul. Cronicile au fost in general favorabile, chiar daca nu la fel de entuziaste ca reactiile publicului, iar atunci cand s-a tras linie rezultatul a fost socant: cu un buget de 25 de milioane de dolari, The Help a reusit sa incaseze aproape 200 in toata lumea. Luati spre comparatie cifrele hipermediatizatului Green Lantern: buget de 200 de milioane de dolari si incasari de 220. Si culmea, supereroul a primit deja unda verde pentru un sequel. 

   Cvasinecunoscutul actor Tate Taylor s-a ocupat si de regia si de scenariul lui The Help, adaptand romanul debutantei Kathryn Stockett – o carte refuzata in nenumarate randuri de editori, dar care la fel ca si filmul s-a bucurat de succes odata lansata.  Suntem intr-o poveste din vremurile tulburi ale sudului Americii de la inceputul anilor ’60, o perioada inca dureroasa memoriei afective americane. Fata de obisnuita incarcatura de tensiune – cu mascati Ku Klux Klan, impuscaturi si sali de tribunal – specifica unui univers masculin,  filmul inverseaza lentila si aduce o perspectiva aproape 100% feminina. Un nucleu format dintr-un grup de femei de culoare e pus in miscare de revenirea in oras a unei fete albe care a mers la studii pe Coasta de Est – Skeeter, o prezenta cuceritoare cu un aer baietos. “Aprinderea” pe care Skeeter o induce e pana la un punct asemanatoare cu ceva din recentul The Blind Side pentru ca femeile de culoare ajung sa-si puna, doar gratie ajutorului ei, povestile de viata pe hartie.

   Pentru  o pelicula de peste doua ore, The Help reuseste performanta de a nu-si pierde nicaieri suflul ori directia. Personajele sunt lucrate minutios si delicat. Pana si redactorul sef al ziarului local,  o aparitie fugitiva, primeste o infatisare, cateva gesturi si doua-trei replici care-l creioneaza perfect. Taylor lucreaza si suficient de nuantat mesajul filmului, nu cade in pacatul unei cromatici stridente alb-negru, atat de obisnuite in cazul acestui gen de poveste. Fiecare personaj executa partea sa  ca parte dintr-un mesaj colectiv: uneori curajul poate lipsi, dar alteori el vine in portii duble. Iar revolutiile sunt uneori tacute.

   Dulce-amarui, nu includ aici product placement-ul cat toate zilele facut de o bautura racoritoare, bine pigmentat emotional  - ceea ce era de asteptat, dar si cu o tusa de umor neasteptat, The Help are un singur defect major de care nici nu avea cum sa se fereasca: e un film prea clasic pentru vremurile pe care le traim. Distributia e excelenta – din pacate filmul vine mult prea devreme pentru ca sa existe sperante reale la Oscar – desi Viola Davis si Octavia Spencer ar merita sa fie nominalizate, iar Emma Stone… ei bine, Emma Stone arata la doar 22 de ani un material actoricesc deja bine copt pentru roluri mari si ceva premii.

   Verdict: 3/5, bun

   Pentru:  domnisoare, domnite si doamne