To Rome With Love: arta inselatului

   Woody Allen isi continua turul de forta cinematografic – regizorul livreaza an dupa an cate un lungmetraj – si turul tursitic european. Dupa Londra, Barcelona sau Paris, ajunge sa filmeze si in Cetatea Eterna. Roma ii pune la dispozitie lumina sa calda, monumentele listate cu cinci stele in ghidurile turistice (dubla aparitie Fontana di Trevi) si stradutele pietonale, numai bune pentru un ghem de destine incurcate, ale cartierului Trastevere. O Roma a vilelor luxoase, cu un parfum intelectual venit dinspre opera, cu femei din calea afara de frumoase – chiar si atunci cand de fapt e vorba de bomba iberica Penelope Cruz. O Roma a deliciilor culinare, cu mese in familie de unde razbate din plin spiritul guraliv si plangagios italian. O Roma  a amantlacului ridicat la rang de arta. Incerc sa va spun ca personajul cel mai carismatic din film e insusi orasul in care se petrece actiunea. Woody i-a inteles spiritul si il valorifica cat se poate de bine. 

   Mai departe insa va asteapta un film compus din patru povesti separate pe care le astepti in zadar sa se intersecteze. Singurul pseudoliant e politistul in uniforma la introducere si in pijama la epilog. Luate impreuna povestile balmajesc un mesaj si se cam pierd cu firea din punct de vedere temporal. Fiecare are ritmul ei, iar Woody le intercaleaza cu forta. Luate separat ofera grade variabile de satisfactie, nici pe departe insa la nivelul reusitei complete si cizelate a recentului Midnight in Paris. Explicatia acestei diferente ne-o da Allen insusi prin vocea personajului sau, Jerry. Nu-i place ideea de a se pensiona, o echivaleaza cu a muri, deci e foarte probabil ca variatiile sale de forma sa-i fie mai putin importante decat faptul ca face cu o regularitate rar intalnita film dupa film. Aici pozitia lui de regizor e dublata de cea de actor, lucru nemaivazut de la Scoop, din 2006 incoace.

   Woody/Jerry e un fost director de opera, venit cu sotia psihanalista la Roma pentru a-l cunoaste pe alesul inimii fiicei lor. E loc pentru mici momente nevrotice ale ochelaristului new-yorkez pe pamantul in care se tranzactioneaza in euro si in care dreapta politica e de fapt tot o stanga cu nuante centriste. Woody ca actor e intr-o forma de zile mari, energetic si spumos, iar povestea intalnirii socrilor, finalizata cu un concert de opera cu o cabina de dus in centrul scenei, are ceva din curajul si umorul sau de altadata. 

   Restul povestilor nu se ridica la acelasi nivel. Intr-una din ele Alec Baldwin e un alter ego mai batran, nu mai intelept, ci doar epuizat, al unui student la arhitectura (Jesse Eisenberg), prins intr-o dilema amoroasa intre relatia cu prietena lui si atractia pentru o prietena a prietenei lui. Nicio surpriza aici. In alta, Roberto Begnini se trezeste peste noapte si din nimic vedeta media. Versiunea lui Woody la star system-ul berlusconian n-are vana, iar finalul vine cumva impotriva viziunii regizorului. Reajuns nimeni, asa cum credea ca isi doreste, dar cum de fapt nu poate sa mai suporte, Begnini e “servit” cu un mesaj consternant.

   Ultima poveste e o fortare continua de coincindente din ce in ce mai trase de par. Un cuplu tanar de la tara ajunge la Roma. Ea iese la coafor, dar ajunge in pat pe rand cu un star de cinema si un spargator. El se trezeste pe cap cu o prostituata cu tariful achitat. Dincolo de ideea ca italienii nu fac in pat cu nevasta ce fac cu amanta, singurele ratiuni pentru inserarea acestei povesti sunt dorinta regizorului de a oferi cat mai multe roluri unor actori italieni cunoscuti (Ornella Mutti, Ricardo Scamarcio printre ei) si concesiile facute unor momente de umor tip Stan si Bran. O cadere pe spate de pe scaun e amuzanta, dar parca nu la locul ei intr-un film semnat Woody Allen. 

   Verdict: 2½/5, acceptabil

   Pentru: fidelii lui Woody Allen si iubitori de bella Italia