5 Days of War: razboi, politica si propaganda

   In anii ’90 regizorul finlandez cu priza la blockbustere Renny Harlin lucra la Hollywood film dupa film, iar prin mana sa treceau de la succese de box office ca Die Hard 2 sau Cliffhanger la esecuri usturatoare precum Cutthroat Island. Pentru 5 Days of War finantarea n-a venit insa de la o casa de productie, ci de la statul georgian. Si fiindca filmul trateaza conflictul militar de cinci zile din 2008 dintre Georgia si Rusia dintr-o persectiva unica, cea georgiana, s-a pornit un adevarat razboi al comentariilor despre cat de partinitor este filmul. Mult fum si ipocrizie. 

   Cu totii ar trebui sa fim constienti ca filmul este o arma de manipulare mai mult sau mai putin subtila. Unii merg pana la a declara Hollywood-ul drept cea mai perversa masina de propaganda a istoriei. Reprosuri gen “5 Days of War greseste prezentand doar varianta georgiana a conflictului” suna asadar incredibil de fals. Foarte multe pelicule sunt viziuni in alb-negru, cu buni si rai, eroi si antieroi. S-a plans cineva vreodata ca teroristii sunt mai tot timpul arabi si din cale-afara de nemilosi? Iar in privinta adevarului, conflictul din 2008 e atat de proaspat incat n-a ajuns in cartile de istorie. Si cand va ajunge, oare cine il va scrie? Mai corect ar fi sa parafrazam motto-ul lui 5 Days of War si sa recunoastem ca adevarul ne scapa. 

   Si totusi pelicula are un iz de propaganda greu de suportat care nu vine din faptul ca tabara rusa chinuie populatia nevinovata georgiana, ci din momentele politice dedicate cu aplomb presedintelui Saakashvili. In cazul lor fortarea e evidenta si teribila. N-au nicio legatura cu povestea filmului si pentru ele realizatorii lui 5 Days of War merita taxati. Ce ramane insa daca le excludem? 

   Un inceput cu cateva personaje de la care am avut sperante. Corespondentii de razboi sunt niste fiinte incitante – un amestec ciudat de cinism pentru ca au vazut ce e mai rau in omenire cu credinta oarba in puterea meseriei lor. Sunt oameni care au trecut in serie prin Rwanda, Bosnia si Irak. Din nefericire scenariul ii abandoneaza repede, iar la final ii regaseste intr-o balta de superficialitate. Asta pentru ca pelicula vireaza catre o zona de razboi cu filmari aeriene spectaculoase, dar fara cap si fara coada. Bombardamente din elicoptere, marsuri cu tancul, aruncatoare de flacari si restul duritatilor asteptate. O echipa formata dintr-un reporter si un cameraman filmeaza atacul rusesc asupra unui sat georgian si ascunde card-ul de memorie care poate dovedi lumii intregi ce s-a petrecut de fapt acolo. O familie de localnici cu o fiica educata in America, de care reporterul nostru se indragosteste (quelle surprise!), e si ea parte implicata. Firul narativ se impiedica in mai multe randuri, iar interpretarile sunt apa de ploaie pe linie -  Rupert Friend nu pare sa simta nimic din ce se petrece in jurul sau, doar ramane cu urme majore de sange pe fata vreo jumatate din film, Rade Serbedzija (numele poate nu va spune nimic, figura sigur va e familiara) face vesnicul sau rol de rus malefic, Andy Garcia in rolul lui Saakashvilli e prea teatral, iar Val Kilmer e ca si absent. 

   Verdict: 2/5, modest 

   Pentru: baieti cu placeri razboinice