Cel mai asteptat film romanesc al anului, Dupa dealuri, ajunge in Romania: citeste un interviu cu Cristian Mungiu, premiat la Cannes in 2012

Filmul scris si regizat de Cristian Mungiu si inspirat de romanele non-fictionale ale Tatianei Niculescu Bran, a reusit sa impresioneze la Festivalul de Film de la Cannes din 2012, unde a fost premiat pentru cel mai bun scenariu si cea mai buna actrita, premiu impartit de protagonistele filmului, Cristiana Flutur si Cosmina Stratan, fiind primele actrite romance premiate la acest festival.

Mai mult, Dupa dealuri este propunerea Romaniei la  categoria cel mai bun film strain la Premiile Oscar din 2013. Din 26 octombrie, romanii vor putea sa vada filmul si in cinematografele din tara.
 

Filmul Dupa dealuri/ Beyond the Hills spune povestea a doua fete, Alina si Voichita, care au crescut impreuna la orfelinat si s-au regasit apoi intr-o manastire izolata din Romania. Alina vrea sa plece de acolo pentru a se stabili in Germania si isi doreste ca Voichita sa vina cu ea. Insa Voichita este atasata profund de viata de la manastire. Atunci cand Alina il infrunta pe preot, tanara este dusa la spital, iar persoanele care o ingrijesc încep sa creada ca este posedata de diavol.

Cele doua actrita au reusit o performanta uluitoare, si nu doar ca au reprezentat Romania cu mandrie in competitie, dar au devenit si cele mai tinere actrite castigatoare la Cannes. Cosmina Stratan, cea care o joaca pe Voichita, s-a nascut la Iasi, in 1984. A inceput cu presa inainte de actorie si si-a exersat scriitura de jurnalist la aceeasi revista studenteasca la care colaborase si Cristian Mungiu, cu 15 ani inainte – „Opinia Studenteasca”. A fost reporter TV cativa ani si a fost premiata pentru munca ei. In 2008, a intrat la sectia actorie a Universitatii de Arta Teatrala si Cinematografica din Bucuresti, la clasa profesorului Florin Zamfirescu, iar in prezent este masteranda la aceeasi universitate. A jucat in mai multe spectacole de teatru si scurtmetraje de scoala, iar rolul din „Dupa dealuri” este debutul ei in lungmetraj.

Cristina Flutur, care o joaca pe Alina, s-a nascut la Iasi, in 1978. A absolvit Facultatea de Litere la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iasi,in 2000, si a studiat ulterior actoria la Cluj, la Universitatea „Babes-Bolyai”. Din 2004, joaca la Teatrul National „Radu Stanca” din Sibiu si are deja in portofoliu colaborari cu regizori precum Silviu Purcarete („Metamorfoze”), Andrei Serban („Pescarusul”), Andriy Zholdak, Vlad Massaci, Tompa Gabor sau Alexander Hausvater. Este la primul ei rol intr-un film de lungmetraj.

Cristian Mungiu a debutat in lungmetraj cu „Occident”, care a avut premiera in sectiunea Quinzaine des Réalisateurs a Festivalului de la Cannes, in 2002. In 2007, filmul „4 luni, 3 saptamani si 2 zile” a fost recompensat cu Palme d’Or la Cannes, iar in 2012 a primit premiul pentru cel mai bun scenariu, tot la Cannes. „Dupa dealuri” este cel de-al treilea lungmetraj al sau in calitate de scenarist si regizor.

Care a fost punctul de plecare al filmului?

In 2005 mi-au cazut ochii pe stirea despre o fata care s-a intors din Germania sa-si viziteze prietena aflata la o manastire din Moldova si care a murit cateva saptamani mai tarziu fiind - dupa cum a scris presa - „exorcizata”. Stiti ca in scurta vreme cazul a ajuns in toate ziarele si curand a fost preluat fara prea multa verificare suplimentara si in presa internationala. Preotul manastirii, daca va amintiti, a fost caterisit la repezeala de catre Episcopia locala indata ce cazul a ajuns in presa, iar maicile au fost excluse din viata monahala - masuri luate in graba, caci in mod normal ar fi trebuit, conform regulamentelor bisericesti, sa aiba loc o cercetare a faptelor inainte sa se ia masuri.

Biserica Ortodoxa a condamnat si s-a dezis de cele intamplate. Stiti ca, incepand de anul acesta, din ianuarie, daca nu ma insel, Biserica le-a recomandat preotilor sa nu mai citeasca Moliftele Sfantului Vasile, considerate a fi textele de capatai in incercarea de alungare a duhurilor rele. Cumva, pare ca este o masura prin care Biserica incearca sa previna dar si sa se delimiteze preventiv de alte posibile situatii ca cea din 2005. Un simplu search pe google iti arata insa ca asemenea practici continua si oricine poate descarca filme facute cu telefonul mobil la diferite slujbe de alungare a duhurilor rele din „posedati”.

Te-ai gandit imediat sa faci un film pornind de la acel incident?

Eu mi-am pastrat obiceiul si placerea de a citi foarte multa presa din perioada in care am lucrat si eu un pic ca jurnalist si, ca subiect de presa, mi se parea foarte interesant. Ca subiect de film, pe de alta parte, povestea parea cumva cam prea senzationala, melodramatica si beneficiind de o expunere deja prea mare - date fiind multitudinea de articole si informatii plasate pe internet despre subiectul asta. Insa am continuat sa urmaresc ce se intampla cu cei implicati in caz in toti anii in care s-a desfasurat procesul si chiar si dupa ce au fost condamnati.

O cunosteai pe Tatiana in 2005?

Ne-am cunoscut in 2007, la New York - eu eram acolo pentru o prezentare cu 4 luni 3 saptamani si 2 zile, iar Andrei Serban m-a invitat sa asist la un spectacol pe care il montase la Teatrul La Mama cu actori foarte tineri - printr-un proiect numit Academia Itineranta -, o dramatizare a incidentului care constituie subiectul celei dintai carti a Tatianei Niculescu. Cu ocazia aceea, din cate imi amintesc, Tatiana mi-a dat un exemplar din carte si am vorbit un pic despre cele intamplate. Si cand te-ai hotarat sa faci totusi un film inspirat de acel incident? M-am intalnit intamplator cu Tatiana pe Magheru anul trecut in primavara, intr-o perioada cand eu stateam in birou si scriam. Mi-a dat o carte noua de a ei, pe care tocmai o lansa - cu ideea ca ar putea fi un bun subiect de film. Era tot o carte cumva avand de-a face cu religia, biserica si credinta. Pe tema asta, mi se parea insa ca povestea din 2005 are totusi mai mult potential, asa ca am inceput sa recitesc pe internet postari despre evenimentele de atunci si am constatat ca exista o polarizare formidabila in randul celor care comentau si ca povestea suscita inca un interes foarte mare. M-am apucat si am scris mai intai o varianta de scenariu care nu mi-a placut - era inca prea aproape de incidentul petrecut in realitate si nu facea decat sa ii scoata la iveala lipsa de sens, intr-un fel, povestea reala fiind mai curand pentru mine o tragica mostra de incompetenta, lipsa de responsabilitate si conjuncturi nefericite.

Si tu despre ce voiai sa fie povestea?

Ce am apreciat in primul rand la cartile Tatianei era tocmai ca nu dadeau sentinte, nu stabileau vinovatii, nu identificau responsabili - doar povesteau ce s-a intamplat, facand-o intr-o maniera frusta si echilibrata - bbc-ista, as zice, daca imi permiti termenul. Iar mie personal mi s-a parut ca as putea face un film pe tema asta in momentul in care am simtit ca pot sa ma desprind de povestea reala.

In final, scenariul meu nu este despre ce s-a intamplat in 2005, iar personajele nu incarneaza defel pe acel parinte si pe acele maici. E o fictiune in care am incercat in mod deliberat sa nu tin cont si sa ma indepartez de povestea reala. Mi-am insusit insa spiritul cartilor, am incercat, la randul meu, sa nu comentez, sa nu judec si sa nu identific vinovati ci sa povestesc, adaugand insa intamplari, incidente si motivatii care sa confere povestii acele semnificatii in plus pe care povestea din realitate mi se pare ca nu le avea. A ramas o poveste despre vina, insa a devenit deopotriva si una despre alegeri si despre diferite feluri de a intelege iubirea; despre ce fac oamenii in numele convingerilor lor si despre ce se intampla cand religia este interpretata literal, despre indiferenta si despre intoleranta, insa in primul rand este o poveste despre libertatea de a hotari.
 

A fost greu sa filmezi un scenariu asa de lung intr-un timp asa de scurt?

Cam totul a fost complicat in legatura cu proiectul asta de la inceput, in special din pricina lungimii lui, dar si a deadline-urilor pe care singuri ni le-am impus. Ne-am hotarat in august 2011 sa incercam sa filmam iarna si sa avem filmul gata pentru Cannes 2012. M-am decis sa-i dau drumul fara sa mai stau pe ganduri, pentru ca pe cat ma gandeam, pe atat aveam mai multe indoieli ca acest tip de tesatura fictionala e pretabila pentru transpunere in film - cred ca daca lasam filmarea pentru mai tarziu, era posibil sa nu mai fac proiectul deloc. Deci te-ai gandit sa renunti inca inainte sa incepi? Cum sa spun, am hotarat sa avansez in proiect pas cu pas: intai mi-am propus sa am scenariul gata inainte sa decid daca merita incercat sau nu. Dupa care mi-am zis ca ajuta sa vad niste actori care sa dea viata personajelor, apoi mi-am zis ca trebuie sa filmez cateva repetitii in decor ca sa fie relevant si tot asa. In cele din urma, a devenit clar ca voi face filmul, dar daca povesti de o asemenea complexitate si structura sunt transformabile in cinema e o intrebare la care inca imi formulez raspunsul.

Cum au fost filmarile?

A fost complicat, pentru ca a trebuit sa construim manastirea si toate dependintele si pentru ca am filmat iarna, iar in ianuarie a inceput sa fie foarte frig – or la minus 15 grade e mult mai greu sa te relaxezi, sa te gandesti la personajul tau si la situatie, pur si simplu corpul tau are o alta prioritate. A fost greu si pentru ca a fost, intr-un fel, un film foarte greu din punct de vedere fizic si, in plus, filmat in plan secventa - un film in care actorii au trebuit sa fuga, sa se lupte, sa care de colo colo greutati mari si toate astea concomitent cu livrarea cat mai naturala a unor dialoguri precise, interpretate asa cum stabilisem la repetitii. Am construit decorul pe un deal langa Campina, iar filmarea in deplasare vreme de saptamani intregi si-a pus cumva amprenta asupra echipei - a fost un mare efort pentru toata lumea. Dar cel mai complicat a fost din pricina insasi a situatiilor imaginate - dificile, violente si apasatoare -, filmul reunind, cum era de asteptat, actori cu convingeri religioase cat se poate de diferite, care insa au trebuit sa lucreze impreuna la acelasi proiect, in unele situatii trebuind sa dea viata unor personaje care actionau complet altfel decat ar fi facut-o interpretul personajului in viata reala - ceea ce, cand e vorba de convingeri personale importante, aduce o povara in plus si pune in discutie granita subtila dintre personaj si interpret.

Ai avut putin timp la dispozitie pentru casting. Ce te-a facut sa te decizi pentru acesti actori?

Filmul e plasat ca actiune in Moldova si e vorbit aproape integral in accent, asa ca, de la inceput, alegerea actorilor a trebuit sa tina cont de aspectul asta. Ca sa le fie mai usor, dialogurile au fost scrise de la inceput fonetic - mai tarziu, cand a trebuit sa traducem scenariul in alte limbi pentru diverse aplicatii, l-am rescris corect folosind ortografia acceptata, ca sa se inteleaga. Singurul actor pe care am banuit ca am sa-l distribui inca de cand scriam este Valeriu Andriuta - vechiul meu camarad din timpul facultatii care a jucat in toate filmele mele de scoala si in cateva de dupa scoala. Stiam ca se mutase in Irlanda de cativa ani si aproape ca pierdusem legaturaa, stiam ca acolo lucra in cu totul alt domeniu, dar stiindu-l, ma gandeam ca n-are importanta pauza asta. E si singurul pe care l-am sunat cu mult inainte sa ma decid ca o sa fac film dupa povestea asta - a trebuit s-o fac ca sa-l rog sa-si lase barba, pentru orice eventualitate. Iar apoi, cu cat treceau lunile si cu cat ii crestea barba, cu atat mai mult devenea limpede ca, daca fac filmul, cu el trebuie sa lucrez. Cand am inceput castingul, a venit si am citit cateva dialoguri si am decis ca nu are rost sa mai vad alti actori pentru rolul ala - era al lui.

A fost mai greu cu rolurile feminine?

Am stiut de la inceput ca pentru rolurile astea va trebui sa caut - nu aveam pe nimeni in cap dinainte si stiam ca va fi dificil. Cautam actori care sa poata sa para oameni simpli, nesofisticati, cu putina educatie si cu acea infatisare aparte pe care o capata uneori oamenii credinciosi. Am hotarat sa vad personal la casting cat mai multe dintre actritele care aveau varsta, accentul si cat de cat infatisarea potrivite. Pe Cristina Flutur am chemat-o dupa ce am vazut pe net o fotografie de-a ei in care avea ceva in privire ce imi dadea sperante ca putea fi ea personajul. Pe Cosmina Stratan am urmarit-o intai intr-o proba data in absenta mea - o proba in care ii dadeau lacrimile; secventa nu cred ca cerea neaparat acel lucru, insa capacitatea ei de a genera emotie era coplesitoare. Abia mai tarziu am aflat ca sunt amandoua iesence ca si mine - ca majoritatea actorilor pe care i-am ales in final pentru film. Bineinteles, nu din pricina asta i-am ales, insa banuiesc ca felul lor de a vorbi - care imi e familiar - se traduce cumva in capul meu drept natural, firesc.

Ce asteptari ai legate de filmul asta?

Ma astept, in primul rand, ca cei care il vad sa il compare, inevitabil, cu cel de dinainte - desi, daca s-ar putea, mie mi-ar placea ca filmul sa fie vazut in sine si nu in raport cu vreun alt film. Si Dupa dealuri si 4 luni, 3 saptamani si 2 zile au ca personaje principale doua fete aflate intr-o relatie si un personaj masculin decizional si puternic, dar cu toate astea filmele sunt foarte diferite. Sper, apoi, ca cei care vad filmul sa aiba o opinie despre ce li se propune: nu conteaza cui dau dreptate - ceea ce imi doresc cel mai mult e sa nu ramana pasivi in fata filmului, a povestii - caci prea adesea lumea in care am ajuns noi sa traim azi e paralizata de un anume fel de pasivitate si non-reactie la stimuli de orice fel. Sper ca cei care vad filmul sa inteleaga ca el incearca sa le transmita ceva despre tiparul lumii in care traiesc si despre efectele nebanuite ale unor obiceiuri si convingeri marunte pe care le toleram in viata noastra si a celorlalti fara sa le consideram periculoase sau importante. Ma astept, totodata, ca filmul sa fie interpretat si judecat destul de diferit in strainatate fata de acasa, in Romania.