Journey 2: The Mysterious Island: o ciorba verniana

   La vremea lui, in 2008, Journey to the Center of the Earth  spunea o poveste inspirata din Jules Verne despre un tata si un fiu care se regasesc la finalul unei aventuri incepute in friguroasa Islanda. Efectele 3D erau abia la inceput, cel mult trei-patru momente. Trei ani mai tarziu, scenaristii pleaca de la cateva din ideile din Insula Misterioasa ale aceluiasi autor vizionar, il reunesc pe acelasi Steve (care a ramas in continuare cu un deficit patern) interpretat de acelasi Josh Hutcherson cu bunicul si tatal sau (adica Brendan Fraser a fost inlocuit cu Dwayne Johnson, iar Michael Caine apare in plus) si lucreaza mai multe efecte 3D cu care sa atraga publicul spectator intr-o aventura ce debuteaza in Palau. 

   Journey 2 nu trece nicaieri de granita unui film pentru prescolari. E plin de ineptii si scalambaieli, iar de dragul unui ritm alert, orice noima a povestii e sacrificata. Efectele 3D, cele care de fapt vand filmul, sunt suficiente ca volum, dar mai degraba palide fata de ce am vazut deja in cinematografia recenta. 

   Pentru scalambaielile la care am schitat cel mult zambete de forma sunt responsabili Luiz Guzman, Dwayne Johnson si Michael Caine. Daca Guzman face un personaj pe tipar comic onest – e pilotul local cu ochii pe bani, fricos, dar sufletist, in cazul celorlalti doi actori lucrurile sunt de-a dreptul fortate. The Rock este tatal adoptiv al lui Sean, un militar a-ntaia caruia nu-i lipsesc nici muschii, nici cunostintele. E cu atat mai penibil deci sa-l vezi incordandu-si pe rand pectoralii intr-un dans despre care spune ca incita femeile. Si fiindca avem la dispozitie efecte 3D, se arunca si niste boabe de habar n-am ce  inspre pectoralii lui. Desigur boabele sar in toate directiile. Publicul ar trebui sa fie in delir.

   Pentru premiul de cel mai ridicol moment al filmului mai concureaza alte doua scene tot cu Hank (The Rock) in prim plan. Prima ni-l infatiseaza improvizand la o mini-chitara o varianta adaptata (si netradusa pentru publicul nostru) la What a Wonderful World.  Iar a doua se petrece dupa o noapte dormita pe o frunza uriasa (asta e regula insulei – ce e mare in realitate, aici e mic si invers), cand trezit brusc de Sean, Hank se ridica, priveste scurt baltile din jur si concluzioneaza sec: Rata de lichefiere s-a triplat. Calculele mele initiale au fost gresite, trebuie sa plecam acum. Si uite asa ineptiile se tin lant. Pe cuvant ca era mai usor de inghitit in rol de Zana Maseluta. 

   Michael Caine pare sa fi gasit solutia creativa pentru a nu se compromite total cu rolul bunicului Alexander si da o directie usor senila personajului sau. Nu ii iese neaparat un personaj mai amuzant, dar e evident mai putin compromitator.

   Nici efectele speciale nu sunt din cale afara de aratoase. Soparlei care ii ataca pe vizitatorii nepoftiti ai insulei ii lipseste naturaletea in miscari, iar zburatul pe coama unei albine peste frumusetile insulei e o imitatie palida la dragonii calariti in Avatar. Apropo, de ce s-ar comporta o albina ca un cal? Si daca tot am ajuns la vremea intrebarilor (neimportante) ar mai fi cateva: Se asculta in Palau muzica reggae? O poveste spusa pe fast forward, dar cu efecte lucrate in slow motion, se mai numeste film? Si ultima: avem vreo sansa sa scapam de Journey 3: To the Moon and Back din moment ce el e deja teasuit la finalul lui Journey 2? 

   Verdict: 1½/5, slab

   Pentru: vernieni din tata in fiu