Les Miserables: un vis destramat

Am intrat cu inima plina de speranta la acest film, distributia este excelenta si fiind o fana a celor doi australieni care sunt cap de afis, Hugh Jackman si Russell Crowe, eram sigura ca acest film ma va impresiona. Si totusi n-a facut-o. 

Una dintre cele mai celebre povesti din literatura universala, scrisa de Victor Hugo, reuseste de  un secol si jumatate sa captiveze imaginatia a generatii intregi. Si intr-adevar, romanul lui Hugo, intins de 1200 de pagini si cu o actiune desfasurate pe 3 decenii este unic in istoria literaturii.

Filmul lui Tom Hooper este inspirat de cel mai celebru musical pus vreodata in scena, pe care l-au vazut de-a lungul timpului peste 40 de milioane de oameni. Mizerabilii trece prin tot romanul lui Victor Hugo. Jackman este Jean Valjean, puscariasul vesnic vanat de nemilosul politist Javert, interpretat de Crowe. Cand Valjean accepta sa aiba grija de Cosette (Amanda Seyfried), fiica lui Fantine(Anne Hathaway), vietile lor  schimba pentru totdeauna. Evenimentele din film se concentreaza nu doar pe dramele personajelor deja celebre, dar si pe Revolutia din Franta din 1832. 

Tom Hooper a vrut sa experimenteze si i-a pus pe actori sa cante live absolut toate cantecele, de la I Dreamed a Dream, un moment in care Anne Hathaway este coplesitoare si pana Stars, interpretat de Russell Crowe sau Who Am I, cantat de Hugh Jackman.  In cele aproape 3 ore, doar cateva replici nu sunt cantate, in rest, spectatorii au parte de un musical 100%.

Actorii isi dau toata silinta, insa efortul este imens. Sunt momente in care in loc sa cante, starurile filmului par ca se ineaca si incearca sa respire. Hugh Jackman si Russell Crowe se descurca onorabil, insa au momente in care cantatul lor devine o rostire in soapta.
 

Hugh Jackman duce tot filmul in spate si interpretarea sa se rupe total de celalalte. Actorul australian se intrece pe sine in rolul lui Jean Valjean si face rolul carierei sale, te impresioneaza, te face sa plangi si sa il compatimesti.

Cel mai bun moment din film este partitura lui Anne Hathaway, a carei interpretare a cantecului I Dreamed a Dream te transpune intr-o lume cutremuratoare si intr-un univers unde filmul lui Hooper arata pentru prima data ca un musical.

Eforturile intregii echipe sunt de apreciat. Se vede ca s-a lucrat mult la decoruri, costume si crearea atmosferei acelui Paris murdar, prins intre Revolutie si vise destramate, dar Hooper si-a dorit prea mult de la propriul film, incat spre final iti lasa un sentimente de goliciune si apasare.

Probabil ca fanii inraiti ai musicalului vor fi in extaz in timpul vizionarii, insa pentru cei care asteptau un film revolutionar, asteptarile acestora nu vor fi implinite. Les Miserables isi solicita spectatorii pe tot parcurusul vizionarii, iar la final te simti epuizat din punct de vedere emotional. Romanul lui Hugo este coplesitor, intr-adevar, si chiar daca Hooper ramane acelasi regizor sclipitor, care cucerea cu The King's Speech si castiga Oscarul in 2011, aici, pare ca nu isi gaseste drumul. Ceea ce trebuia sa fie o poveste memorabila despre iubire, cainta, razbunare  vise destramate si destine devine un un film prea lung si pe alocuri neconsecvent.

Spre final, Les Miserables, pare un vis destramat: te afli in fata unei experiente cinematografice puternice, insa nu stii exact ce fel de experienta ai trait. Nu poti decide daca ti-a placut sau nu ti-a placut, iar asta te face sa fii dezamagit.

Verdict: 7/10