Midnight in Paris: Le retour de Woody

   Nu-mi amintesc sa fi iesit vreodata de la un film semnat Woody Allen cu adevarat dezamagit, dar intr-o cariera intinsa pe 4 decenii si cu mai mult de 50 de proiecte scrise si regizate, intelectualul sfrijit new-yorkez a avut si el perioade mai putin faste. Cum ar fi...  ultimii zece ani, cand de la Matchpoint la Vicky Cristina Barcelona si de la Scoop la You Will Meet a Tall Dark Stranger mi-a dat senzatia ca a cam terminat bateriile, iar filmele sale apar fie de dragul unei muze blonde cum e Scarlett Johansson (ceea ce n-ar fi o noutate pentru Allen), fie ca regizorul sa se plimbe prin locatii europene de vis cum sunt Londra sau Barcelona. Asa ca atunci cand a anuntat ca vine cu Midnight in Paris, parea doar ca Woody a decis urmatoarea sa destinatie: Gare Montparnasse.

   Ca stil si continut suntem intr-un Woody Allen clasic. Nu lipsesc cadrele lungi cu punctele nodale ale Parisului, panoramarile in ritm de chansoneta, iar in centru se afla un cuplu mic burghez sortit, evident si inca de la inceput, esecului relational. De data asta Woody construieste aproape intreaga poveste pe un alter ego al sau in interpretarea lui Owen Wilson, scriitorul bine platit de scenarii de mana a doua  care viseaza la marea sansa la literatura adevarata. Asta in timp ce personajul lui Rachel McAdams, o fata lu’ tata in varianta americaine, ramane doar o umbra de pseudo-intelectualitate si rasfat in plan secund. Nucleul filozofic existential, obisnuit pentru Woody, e prezent si experimentat din perspectiva mai multor personaje. E suficient cat sa ai ceva de rumegat mental dupa film, dar nimic care sa te dea peste cap. 

   Si atunci cu ce depaseste Allen reteta sa obisnuita din ultima vreme? Daca v-as spune asta direct, l-as trada chiar pe autor. Daca el nu a vrut sa dea nimic din casa nici macar atunci cand a dat drumul la trailer, cine sunt eu sa o fac? Totusi cateva lucruri se pot spune. Mai intai ca filmul e mai amuzant decat ce a facut Woody in ultima vreme, amuzant desigur intr-o maniera elitista, autorul jongland cu perioade istorice diferite si cu prezente binecunoscute intr-o maniera personala. Intelectual nu e nicidecum floare la ureche: esti intr-o permanenta cursa de cultura generala. Si sunt cateva momente in care risti sa-ti dai pumni in cap pentru lacunele pe care le ai. Ceea ce nu inseamna ca nu te poti si amuza copios.

   In al doilea rand pelicula e ofertanta pentru ca poate fi privita in permanenta pe doua paliere. Boemii se vor giftui in fantasticul calatoriilor in timp si mirajul lumii de poveste. Pentru cei care prefera stiinta, portita psihologica ramane mereu deschisa: eroul nostru are nevoie de o evadare pentru a-si gasi resorturile si argumentele in asa fel incat sa-si reaseze viata pe un fagas onest. Pentru ca eroul lui Allen reuseste aici ceea ce in alta parte i-a fost interzis, reuseste in tot hatisul personal, triumfa, ceea ce ii confera spectatorului la iesirea din sala un sentiment tonic si reconfortant.  Dar atentie, tot la iesire va va incerca si un pic de nostalgie. Cu Woody si Parisul, n-ar putea fi altfel. 

   Distributia ramane pentru filmele lui Woody Allen un loc al rasfatului. Dincolo de cat de mult reuseste regizorul sa scoata de la Owen Wilson – neverosimil de bun in masca entuziastului depresiv sincer, s-ar putea sa-i mai vedem colaborand, lista numelor de pe afis si aparitiile propriu-zise sunt mai mult decat reusite. De la prima doamna a Frantei, Carla Bruni, si pana la Marion Cotillard sau Adrien Brody.

Verdict: 3½/5, foarte bun
Pentru: public matur si cult

   PS. Sunt semi-revoltat pe cei care au ales afisul de promovare a filmului. Afisul original e grozav, in timp ce la noi se foloseste un poster de o banalitate infioratoare. De parca toate filmele ar trebui sa fie la fel, iar comediile romantice ar presupune inevitabil acelasi final: fata blonda isi saruta printul.