Prometheus: dinspre Alien catre Lost

   Am copilarit cu spaima terifianta a lui Alien vizionand originalul lui Ridley Scott in mod repetat pe vhs-urile inchiriate de la magazinul din coltul strazii. Am crescut apoi din ce in ce mai distant cu mostenitorii sai devianti pana cand in 2010 incrucisarea acronimica AVP a coborat sub pragul suportabilitatii mele. Asa ca Prometheus, o creatie sub semnatura originala Ridley Scott, avea multe obiective de bifat. Trebuia sa spele pacate care nici macar nu-i apartin, sa insufle un aer proaspat genului, sa puna bazele unei noi francize hollywoodiene si, de ce nu, sa devina un clasic instant asa cum reusea Alien la inceputul anilor ‘80. Prometheus isi atinge cu brio primele doua scopuri, e suficient pentru cel de-al treilea, dar il rateaza pe ultimul.

   Filmul arata si se simte senzational. Merita din plin o vizionare pe cel mai mare ecran pe care il gasiti disponibil si cu ochelarii 3D ferm trasi pe nas. Intr-o lume in care regizorii nu stiu cum sa foloseasca avansurile pe care tehnologia le ofera apeland la trucuri ieftine gen bile aruncate spre spectator (Journey 2: The Mysterious Island) sau batai cu pernele aparute din senin (Street Dance 2), Ridley Scott isi arata clasa. E perfectionist, atent si rabdator. Nu face parada de efecte speciale, le integreaza inspirat. Isi ia timpul necesar ca sa creeze atmosfera pe care si-o doreste, apoi accelereaza agresiv si te tintuieste in scaun. Isi echilibreaza intrebarile existentiale (la nivel de specie aici) cu cateva momente belicos terifiante in care sondeaza ADN-ul alien-ist. Tot ce se vede pe ecran respecta vizualul setat de H.R. Giger la 1979, iar coloana sonora stranie pune si mai bine in evidenta calatoria spatiala si lupta cu inamic necunoscut. 

   Distributia e si ea la inaltimea efortului cinematografic depus. Michael Fassbender in rolul androidului cu manierisme imprumutate de la Peter O’Toole, Charlize Theron drept sefa ermetica a misiunii cu descendenta corporatista si Noomi Rapace, intruchiparea eroinei feminine dupa profilul cu care Ridley Scott ne-a obisnuit, se intrec in performante actoricesti din cele mai reusite.

   Handicapul major al lui Prometheus vine din scenariul filmului lasat in grija lui Damon Lindelof, omul raspunzator de perpelirea pana la rasuflare a interesului fata de serialul Lost. Lindelof n-a convins deloc nici cu povestea lui Cowboys and Aliens de anul trecut, dar a fost vioara intai si la Prometheus unde pacatuieste capital de doua ori.  Desi e in priza directa cu realitatile actuale - corporatiile sunt deja prezentul calatoriilor spatiale si stie sa produca cateva momente puternice despre ce ne poate rezerva viitorul (vezi modalitatile in care ne vom putea opera singuri intr-o zi) – povestea lui e complet incapabila sa ofere macar o minima surpiza. Fiecare intorsatura de situatie e usor de anticipat, toate secretele sunt evidente. De cateva ori comportamentele personajelor sfideaza logica lor interioara sau pe cea a situatiei in care se afla si pe ecran se petrec lucruri cu iz scenaristic amnezic. Cel mai grav ramane faptul ca Prometheus amana raspunsul la intrebarile cu care porneste la drum. Acest “va urma” starneste imaginatia, de acord, dar e un gentlemen's agreement ca oferta unui film sa fie onorata fie si macar partial. Si aici Prometheus devine… lost.

   Verdict: 3½/5, foarte bun

   Pentru: toata lumea mai putin fetele hipersensibile