J. Edgar: stapanul serviciilor secrete

   Am trecut de faza in care fac o tractiune in plus in fiecare zi. Fac doar ce am chef, marturisea acum cativa ani Clint Eastwood. O  atitudine sanatoasa pentru finalul unei cariere longevive si de succes in care regizorul american si-a permis mici experimente si a intrat intr-o logica pe care bunica mea o numeste “unul pe fata, doua pe dos”. Adica dupa senzationalul Gran Torino (un film bagat in seama prea putin pentru meritele sale), Eastwood a venit cu doua filme mai slabe. Invictus a fost o incercare dificila, jumatate biografie politica a lui Nelson Mandela, jumatate istorie sportiva, iar la Hereafter s-a innamolit de tot in retinerile sale emotionale vizavi de “lumea de dincolo”. Asa ca intrebarea era:  reprezinta J. Edgar un Eastwood din categoria “unul pe fata”? Eu zic ca da.

   Cu un film biografic risti sa spui lucruri deja cunoscute si sa provoci somnolenta, risti sa nu gasesti un unghi interesant si sa plictisesti si, nu in ultimul rand, risti sa oferi un profil monocromatic care sa nu starneasca in niciun fel privitorul. Eastwood impreuna cu scenaristul Dustin Lance Black (Milk) evita toate pericolele de mai sus si livreaza un personaj complicat si complex, nicaieri scuzat pentru lucrurile teribile pe care le-a facut, dar prezentat intr-o cheie de personalitate care ti-l face pana la un punct accesibil. Tiranul, organizatorul, obsesivul, spartanul, inadecvatul, paranoicul Hoover  are o masca sociala atat de puternic aderenta incat nu poate sa si-o dea jos nici macar atunci cand ajunge in intimitatea caminului sau. Fie ca ne place sau nu, in varianta lui Eastwood Hoover insusi nu stie cine este. 

   Pelicula reuseste inca o performanta notabila atunci cand sare cu naturalete inainte-inapoi-inainte intre diversele momente cheie ale unei cariere la varful puterii americane vreme de 48 de ani! Foarte probabil Hoover a fost singurul dictator pe care America l-a avut, iar pelicula innoada eficient de la chestiunile de familie - mama punitiva si exigenta care-i interzice orice autenticitate emotionala si iubirea reprimata pentru Clyde Tolson – pana la celebrele cazuri Dillinger, Lindbergh, JFK sau MLK. 

   Leonardo DiCaprio a sperat ca, acceptand un cec mai mic si mai mult machiaj, va reusi sa induplece Academia pentru primul sau Oscar in acest rol cu greutate istorica. E aproape o certitudine ca nu va reusi. Nu pentru ca nu face o treaba buna, ci pentru ca pe undeva, in spatele intregului machiaj si a discursurilor hoover-iste despre natiune, loialitate si costume, simti din cand in cand ca e inca vorba de el, de actorul DiCaprio. Castul e insa completat la superlativ de frumuselul Armie Hammer, al carui machiaj vireaza spre ridicol, si de cele doua femei din viata lui Hoover, mama si secretara, interpretate milimetric de Judi Dench si Naomi Watts.   

   Verdict: 3½/5, foarte bun

   Pentru: cinefili cu acte in regula