Desi personajele din Dark Shadows se folosesc in mai multe randuri de hipnoza, tocmai caracterul hipnotic ii lipseste cel mai tare acestei creatii hibrid, recognoscibila 100% in cheia personala a lui Tim Burton.
Daca ati vazut cate ceva din promovarea lui Dark Shadows ati fi indreptatiti sa va asteptati la o comedie fish out of water cu un vampir revenit printre cei vii in anii ’70 dupa un somn prelungit de vreo doua secole. Surprinzator sau nu, cam toata oferta comica fost insa inclusa deja in trailerele filmului. Poantele cu Chevy-ul sau lampa cu lava le stiti, traducatorii priveaza filmul de umor traducand “stoned” cu batut cu pietre, nu cu drogat, asa ca Dark Shadows migreaza, de voie, de nevoie, catre alte genuri devenind un amestec inegal si curios.
Elementul horror devine simpatic gratie apasarii pe accentul de parodie. Imaginati-vi-l pe Bram Stoker in vizita la Familia Addams. Tot universul actualului clan Collins e o delectare de la obisnuita prezenta a Helenei Bonham Carter si pana la Chloe Moretz. Insa povestea prea putin dramatica taraganeaza fatis cu discursuri despre valori familiale. Ultimul pe lista, nemeritat si nebagat in seama, ramane micul joc romantic, incluzand aici cateva tuse suav sexuale, vampiresco-vrajitoresti. Pe ecran vedem aceeasi combinatie jucata si in urma cu doua de secole. De o parte Barnabas Collins, atunci nobil, acum vampir, de celalalta Angelique Bouchard, atunci si acum vrajitoare. Cei doi sunt si impreuna – atractia e irezistibila - si unul impotriva celuilalt - Barnabas o iubeste de fapt pe Josette DuPres reincarnata in prezentul saptezecist al filmului ca Victoria Winters.
Johnny Depp e in forma actoriceasca fireasca, slabit fizic evident pentru acest rol, machiat ireprosabil si dotat cu niste unghii la degete pentru care regizorul dezvolta o slabicune speciala. Eva Green vine la fix, emanand energie si sexualitate, si e aproape regretabil ca acest cuplu e lasat la rece prea multa vreme. La fel de suparator si cum Dark Shadows foloseste doua viteze diferite: una pentru aproape tot filmul, in care-si fasoneaza piesele insistent si precaut, si una pentru final cand ingramadeste agitat tot felul de false surprize.
Pelicula ramane insa cu aerul inconfundabil marca Burton. Creativ vizual, cu o doza solida de intunecat, desi paradoxal filmul are si foarte multa culoare, cu o greutate specifica care le va aminti impatimitilor de titluri precum Sweeney Todd, Beetlejuice sau Edward Scissorhands. Production value-ul (vorbim de un buget de 150 de milioane de dolari!) hraneste grozav ochiul spectatorului, de la oraselul inventat de pe coasta statului Maine sau castelul paraginit si pana la mini-concertul Alice Cooper care intregeste coloana sonora care le va gadila urechile celor cu trecut hipiot. Jucaus, de moda veche, rasucit si original, dar cu o poveste care scartaie.
Verdict: 3/5, bun
Pentru: burtonisti, deppisti si vampiristi