Dupa Ali G, Borat si Bruno, galeria portretelor de idioti marca Sacha Baron Cohen e completata de Aladeen El-Wa-nu-stiu-cum. Nu puteau lipsi expunerile anatomice nepotrivite, dar slava Domnului pentru ironiile in cheie politica.
Personajul principal din The Dictator, in interpretarea neobosita a lui Sacha Baron Cohen, e un melanj de Muammar Gadaffi, vezi garzile personale sexoase de gen feminin, cu Saddam Hussein, vezi obsesia de a detine arme nucleare. Amiralul general Aladeen, preaiubitul asupritor al unei tari de pe coasta Africii, vine la New York pentru a tine un discurs la Natiunile Unite intocmai ca presedintele iranian Mahmoud Ahmadinejad, dar se pierde in bratele militantei de serviciu (Zoey in interpretarea Annei Faris) si intr-o misiune comic rasturnata de a-si salva dictatura din ghearele democratiei. Suficient cat sa vedem si democratia in fundul gol.
Satira politica, la care spectatorii avizati vor rade cu pofta, e delicioasa si cu substanta. Analistii politici isi dau cu parerea pompos aberant, iar planurile lui Ben Kingsley - construit dupa portretul robot al presedintelui afghan Hamid Karzai - sunt tragi-comice in stupiditatea obsinuita a politicienilor de azi. Nu lipsesc slabiciunile sexuale (Aladeen termina o partida amoroasa cu Megan Fox), prefacatoria, discursul dublu, manipularea gloatei. Poate ca la noi nu multa lume va rade la includerea numelui lui Dick Cheney intr-o lista scurta de tirani, dar toata lumea ar trebui sa prinda sensul discursului dictatorial din final. Si prin asta filmul devine o placere.
E drept ca pelicula are si partile ei vinovate. Ceva mai temperat decat Borat, dar in linia obisnuita Sacha Baron Cohen, lui The Dictator nu-i lipsesc dozele consistente de obscenitate, sexism, vulgaritate, cruzime, misoginism, scatologic, rasism si asa mai departe. Agreabile de suficiente ori, dar si dincolo de zona mea de confort in cateva randuri. De mulsul femeilor sau de organele genitale lipite de fereastra m-as fi lipsit indiscutabil.
Surprizele placute depasesc insa cu mult asperitatile. Scenariul e construit abil si se leaga neasteptat de bine – filmul lasa in urma temerea unor sketch-uri comice insailate, multe detalii sunt potrivite cu maxima atentie, pana si coloana sonora joaca un rol comic activ important. Se vede ca Sacha Baron Cohen a lucrat la film cu o echipa cu care are deja o colaborare indelungata, dar ca pe langa acestia au venit oameni experimentati precum Alec Berg, David Mandel si Jeff Schaffer, toti cu pedigree seinfeldian.
Ceea ce ii lipseste in totalitate Dictatorului e curajul de a se aventura in necunoscut. Dedicatia din debutul peliculei, facuta liderului nord-coreean recent repauzat Kim Jong-il, exprima exact orientarea parodiei catre o lume a tiranilor deja pe cale de disparitie si a hibelor arhicunoscute ale democratiei. Ceea ce nu-i stirbeste filmului din merite, doar ca nu-l va face nici sa intre in istorie.
Verdict: 3½/5, foarte bun
Pentru: amatori de parodie fara greturi